Strivită de pasul apăsat al lumii

    Simt cum mă sufoc...nu mai am aer...plâmânii mei sunt înecaţi în vid...iar eu simt cum lumea mă înghite, cum aceşti uriaşi, numiţi oameni, mă dezbracă de toate sentimentele spuse şi nespuse. Încotro mă îndrept Doamne? ... Te chem pentru că mă simt rătăcită...
     Mi-au rămas răni sângerânde, oamenii au lăsat cicatrici incurabile în sufletul meu... Doamne, de unde atâta răutate?
     Am visele mele, aşa cum fiecare dintre ei le au...ce mă împiedică să pot lua decizii... Mă rog pentru un singur lucru: să pot avea parte de linişte, lumină, încredere...şi soare..

Învie, suflete!

Doar atât...

Primăvară dulce

         Dansa în paşi de fericire, lumea toată înflorea în faţă. Simţea parfumul dulce al fericirii. Puteam vedea în ea un zâmbet cu adevărat sincer, o strălucire ce nu o mai văzusem până atunci. Priveam cu drag la acel peisaj. Pe zi ce trecea tot mai fericită şi mai încrezătoare. Nu îmi puteam imagina altfel viaţa pentru ea... aveam o singură dorinţă, ca fericirea să-i calce pe urme şi să o însoţească în fiecare ceas al vieţii ei. 

          Adoram căldura cu care întâmpina fiecare zi, oricâte probleme i-ar fi întretăiat calea ştia mereu că soarele aduce totul la viaţă, iar ea era o rază de soare ce reuşea să absoarbă tristeţea... Îmi plăcea să o văd aşa, împrăştiind lumină. Mi-era puţin teamă ca nu cumva timpul să o pună la încercare, să îi ia din putere şi din zâmbete.
          Deşi prea multe întrebări roiesc în sufletul şi mintea ei, ştie că are un prezent ce trebuie preţuit. Ziua de mâine încă nu a venit, mai are darul de azi, iar ziua de ieri e deja însemnată în cartea vieţii ei. Ştiu că va avea răbdare, dar uneori ar vrea să oprească timpul, să poată trăi fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Era singura ei dorinţă...
           Oare oamenii se pot îmbolnăvi de dor? De absenţă? Ajungi bolnav de tristeţe, dacă zâmbetele au fost absente prea mult timp. Dar oamenii? Poţi fi bolnav de oameni?
           Nu-şi putea face planuri, nu vroia să se gândească la un viitor ce din ce în ce mai incert... O făcea să simtă nesiguranţă, o făcea să simtă lacrimi calde ce anunţau schimbare. Nu-i plăceau schimbările, vroia să păstreze totul aşa cum era, perfect.
           Dar încrezătoare, va şti mereu că viaţa merge înainte, chiar şi acum când o surprinde mereu, chiar şi acum când timpul e din ce în ce mai necruţător, dar trece... tace... dar trece...
           Îi rămânea doar prezentul...cu tot ce înmagazinează el.... O primăvară dulce a tinereţii şi a iubirii...

Dor...

     Simţea cum sufletul ei zboară departe... căutând întregirea...

Sunshine

      Şi iată că soarele e sus... mai puternic, mai călduros. Sub îmbrăţişările sale natura prinde în sfârşit viaţă. Şi străluceşte...şi mângâie...
      Soarele a încălzit iubirea din mine...Totul se îmbracă într-o haină nouă, mai luminoasă, mai vie. Bine ai revenit soare!

Cuvinte în dar. La mulţi ani, iubită mamă!

       

    Aş vrea să îţi spun, dragă mamă, că mi-e dor de copilărie, de tine... Aş vrea să mă proiectez acolo, în braţele tale unde nimeni şi nimic nu-mi putea face rău. Aş vrea să-ţi spun că nu mai vreau să fiu mare...vreau să fiu tot puiul tău cel mic. Însă timpul nu e de partea mea... Cred că cel mai mare regret al adolescenţei mele e faptul că acel copilaş din mine nu mai poate adormi obosit de atâta joacă în braţele tale.

            Aş vrea să adun toate florile într-o îmbrăţişare, să ţi le pot dărui...ele mă vor ajuta să-ţi pot arăta cât de mult de iubesc.  Însă nu cred că ar fi suficient...  Tu, îngerul vieţii mele, ai fost alături de mine zi şi noapte... Când s-a petrecut schimbarea? Când am crescut? Îmi povesteai adesea cât am fost de micuţă când Dumnezeu m-a trimis în lume. Nu pot să uit cum mă asemănai cu câte un fruct de fiecare dată când mai creşteam câte puţin în pântecele tale. Îmi spuneai că m-ai iubit din prima clipă şi că alături de mine te simţeai din ce în ce mai tânără.

            Amintiri...ce nu încetează să-mi coloreze mereu viaţa...amintiri ce le voi păstra aici, la căldura sufletului meu, pe veci.

            Chiar dacă viaţa mea nu va fi numai soare...tu mi-ai spus că mereu mă vei aştepta...şi mă vei ajuta să continui.  Îmi vei şterge mereu lacrimile ce-mi alunecă uşor pe pomeţi şi te vei  juca cu părul meu până voi ajunge să zâmbesc.

            Nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru toate acele momente când ţi-am furat din orele de odihnă pentru a sta lângă pătuţul meu, însă niciodată nu erai prea obosită să mă vezi jucându-mă prin curtea bunicii cu micii pui de raţă, pe care îi sufocam cu dragostea mea.

            Datorită ţie am crescut frumos... m-am dezvoltat aşa cum m-ai învăţat tu, un copil cu frică de Dumnezeu, care nu uită că fericirea deplină o voi găsi mereu pe căile drepte. Tu ai fost mereu cea care mi-a ascultat toate ofurile şi problemele şi până şi acum mi-ai rămas cea mai bună prietenă. Indiferent de câte greşeli am făcut ai fost acolo să mă ajuţi să le întrept. Mi-ai oferit câte o îmbrăţişare călduroasă pentru fiecare succes, pentru că m-ai suţinut în tot ceea ce mi-am propus.

            Draga mea mamă... Mulţumesc că eşti modelul meu de curaj... tu eşti eroina vieţii mele... Îmi areţi de fiecare dată ce înseamnă o faptă bună pentru că tu mereu ai făcut binele necondiţionat. Nu pot să nu amintesc de momentele când încercai să rezolvi problemele tuturor şi dădeai tot ce aveai mai bun din tine pentru a-i vedea pe ceilalţi fericiţi.  Deşi viaţa ta nu a fost mereu aşa cum ţi-ai fi dorit, ai acumulat energie şi ai continuat, indiferent cât de greu ar fi fost.  Aş putea spune că tu erai pionul care făcea ca toate lucrurile să funcţioneze, cea care ştia mereu unde sunt toate lucrurile, cea care punea totul în ordine.

            Aş vrea uneori să pot lua din greutăţile ce îţi apasă umerii în unele zile...aş vrea să pot alunga din problemele ce îţi mai fură zâmbetele. Draga mea mamă, aş vrea să-i pot mulţumi lui Dumnezeu că te-a ales pe tine pentru a mă aduce în bătaia soarelui, că m-a aşezat în braţele celei mai minunate mame.

Sunt norocoasă că sunt fiica ta... Mă simt privilegiată că eu am o mamă căreia să-i pot spune un ,,La mulţi ani!” de ziua mamei, că în fiecare dimineaţă am pe cineva care să mă sărute uşor pe frunte şi să-mi spună ,,Şi azi vei reuşi, puiul meu!”. Aş vrea să îţi ofer din tinereţea mea, să te pot păstra pe veşnicie, mama mea cu  chipul în floare.

Nu ar fi cuvinte suficiente să-ţi pot demonstra cât de importantă eşti... nu mi-ar ajunge toate săruturile adunate toate pentru a-ţi arăta imensa şi nemărginita mea iubire.  Vreau să şti că ţie îţi dedic tot ceea ce sunt azi, această ,,EU”, în întregime e rodul iubirii şi al grijii tale. Mă rog pentru un singur lucru: să te pot face mândră de mine mereu, să nu-ţi umbresc vreodată zâmbetul.

Draga mea mamă, vreau ca atunci când voi fi mare...să fiu o mamă cum eşti tu...iubitoare, deschisă, grijulie...prefectă! Te iubesc!

Circuitul iubirii

Aştepţi mereu acel miracol care să-ţi schimbe destinul, să pună un strop de culoare în viaţa de mai înainte...Te gândeşti că viaţa ta niciodată nu va străluci, iar soarele iubirii a apus încet pe strada ta. Simţi cum scânteia speranţei se stinge uşor...în inima ta e acumulată o iubire ce strigă după libertate...totuşi o ţi încătuşată... De teamă oare?

            Aruncând o privire asupra vieţii realizăm că vieţile tuturor depind direct proporţional de acest lucru…iubirea făcându-şi loc printre porii fiinţei omeneşti. După atâta tăcere şi atâtea sentimente înăbuşite începi să cauţi lumină. Erai atât de preocupată de căutarea ta încât ai ignorat acea bicicletă ce trecea zilnic pe strada ta, acea bicicletă ce anunţa că primăvara sufletului e aproape.

Şi continui…Cauţi iubiri fantastice, acel ,,el" desprins din filmele romantice pe care la vârsta ta le urmăreşti cu atâta interes. Dar acest microb curge în venele tuturor…indiferent de timp şi spaţiu. Se întâmplă să ieşi pe străzile reci ale oraşului…priveşti mereu spre acelaşi cenuşiu asflat iar şi iar, apăsat de griji şi întrebări. Toate acestea până vezi un cuplu de bătrânei care îşi orânduiesc veacul pe o băncuţă într-un parc. Începi să zâmbeşti…gândindu-te că viaţa e surprinzătoare…că îţi deschide mici portiţe când te aştepţi mai puţin.

Şi totuşi...acolo undeva stătea camuflat acel ,,el"... care te-a ajutat să te vindeci de răni trecute, care cu un zâmbet ţi-a luminat viaţa. Ştiu, îl iubeşti pentru ceea ce este şi eşti cu totul fascinată de ceea ce face. Da, un ,,el” care ştie că o îmbrăţişare caldă valorează mai mult decât orice, acela care te-ar urma oriunde. Ciudat nu? Depinzi de iubire…de atenţia celuilalt…

            Şi viaţa rămâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Cert este că acele momente de apogeu ale fericirii sunt aduse de polenul dulce al iubirii. Te intrebi cum poate fi atat de bine? Gândeşte-te doar că omul este destinat să iubească…oriunde ar fi, indiferent de timp şi spaţiu acesta se află într-o perpetuă căutare a jumătăţii sacre. Mă gândesc doar la faptul că fiecare om are jumătatea lui, iar toată viaţa se străduieşte să-şi găsească acea jumătate. Mă întreb…oare persoana cu care ajungem la un moment dat să ne unim destinele este chiar jumătatea noastră proscrisă? Dacă nu reuşim să ne găsim adevărata dragoste şi ne risipi în plăceri platonice? Poate am rămâne incompleţi sufleteşte, pentru că doar persoana care ar putea acoperi asperităţile sufletului tău poate fi considerată jumătatea sacră.

            Şi totuşi iubeşti…cine se mai gândeşte în ziua de azi la jumătăţi ideale? Pentru că la urma urmei, iubirea, indiferent de timpul ei, îţi aduce împlinire, te eliberează de complexele care te ţin încătuşată.  Iubirea îţi oferă siguranţă, control, simţi că poţi fi oriunde, oricând. Şi ce e cel mai interesant este că ajungi să te regăseşti pe tine, aşa cum eşti…fără acel adaos de caracter impus de societate…te dezbraci de orice mască…rămâi gol în faţa iubirii…dar eşti frumos, te vezi curat, te simţi complet.

            Te simţi în afara timpului, nu mai alergi haotic pe şoselele vieţii şi nici nu te grăbeşti să termini ceva…pentru că iubirea te proiectează mereu deasupra lui, timpul nu mai pune stăpânire pe tine.

            Un alt aspect al iubirii e durerea ce se scurge odată cu ultimii picuri de iubire…pentru că la început nu ţi-a spus nimeni că va fi uşor…dar ţi s-a promis că va fi frumos să încerci. Dar la un moment dat dispare…ţi se ridică vălul de pe ochi şi începi să adulmeci, să sapi după răspunsuri…De ce? Cum? Unde? Pentru ce? Atunci raţiunea te îmbracă din nou cu complexe, începi să sădeşti îndoieli, să culegi reproşuri. Ajungi să vezi cum visele ţi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce ai fost.  Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Uneori ţi-e atât de simplu să evadezi în lumea ta, să deschid portalul şi să dispari, unde exişti  doar tu si ele, miile de TU  ce stau înmagazinate acolo. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea ta, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte...

            Dar la un moment dat revii…mai puternică…mai raţională. Îţi spui că nu vei mai iubi niciodată şi dragostea nu va mai pătrunde în tine. Dar şti că nu va fi aşa…pentru că fără iubire nu te-ai simţi completă…pentru că natura n-ar mai fi atât de vie dacă sufletul tău ar fi cuprins de ceaţă.  Ai vrea să fii un păpuşar, să creezi  figurinele perfecte, să îţi ţeşi singură viaţa şi destinul. În jurul tău e un amalgam de sentimente. 

Dar va reveni iubirea...te va răscumpăra din lagărele tristeţii şi te va readuce la viaţă. Iubirea înseamnă linişte…iubirea înseamnă durere…iubirea te anesteziază, te poartă prin toate stările posibile şi imposibile, te duce până la apogeul simţirii, dar are grijă să te aducă şi la acel nivel umil de trăire. Iubirea este simplitate, iubirea te conduce, te ghidează, te schimbă… Iubirea te readuce la viaţă de fiecare dată după ce avut grijă să ucidă orice urmă de simţire din corpul tău.