Aştepţi mereu acel miracol care să-ţi schimbe destinul, să
pună un strop de culoare în viaţa de mai înainte...Te gândeşti că viaţa ta
niciodată nu va străluci, iar soarele iubirii a apus încet pe strada ta. Simţi
cum scânteia speranţei se stinge uşor...în inima ta e acumulată o iubire ce
strigă după libertate...totuşi o ţi încătuşată... De teamă oare?
Aruncând o privire asupra vieţii
realizăm că vieţile tuturor depind direct proporţional de acest lucru…iubirea
făcându-şi loc printre porii fiinţei omeneşti. După atâta tăcere şi atâtea
sentimente înăbuşite începi să cauţi lumină. Erai atât de preocupată de
căutarea ta încât ai ignorat acea bicicletă ce trecea zilnic pe strada ta, acea
bicicletă ce anunţa că primăvara sufletului e aproape.
Şi
continui…Cauţi iubiri fantastice, acel ,,el" desprins din filmele
romantice pe care la vârsta ta le urmăreşti cu atâta interes. Dar acest microb
curge în venele tuturor…indiferent de timp şi spaţiu. Se întâmplă să ieşi pe
străzile reci ale oraşului…priveşti mereu spre acelaşi cenuşiu asflat iar şi
iar, apăsat de griji şi întrebări. Toate acestea până vezi un cuplu de bătrânei
care îşi orânduiesc veacul pe o băncuţă într-un parc. Începi să zâmbeşti…gândindu-te
că viaţa e surprinzătoare…că îţi deschide mici portiţe când te aştepţi mai
puţin.
Şi
totuşi...acolo undeva stătea camuflat acel ,,el"... care te-a ajutat să te
vindeci de răni trecute, care cu un zâmbet ţi-a luminat viaţa. Ştiu, îl iubeşti
pentru ceea ce este şi eşti cu totul fascinată de ceea ce face. Da, un ,,el”
care ştie că o îmbrăţişare caldă valorează mai mult decât orice, acela care
te-ar urma oriunde. Ciudat nu? Depinzi de iubire…de atenţia celuilalt…
Şi viaţa rămâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe,
mereu o alternanţă între cele două. Cert
este că acele momente de apogeu ale fericirii sunt aduse de polenul dulce al
iubirii. Te intrebi cum poate fi atat de bine? Gândeşte-te doar că omul este
destinat să iubească…oriunde ar fi, indiferent de timp şi spaţiu acesta se află
într-o perpetuă căutare a jumătăţii sacre. Mă gândesc doar la faptul că fiecare
om are jumătatea lui, iar toată viaţa se străduieşte să-şi găsească acea
jumătate. Mă întreb…oare persoana cu care ajungem la un moment dat să ne unim
destinele este chiar jumătatea noastră proscrisă? Dacă nu reuşim să ne
găsim adevărata dragoste şi ne risipi în plăceri platonice? Poate am rămâne
incompleţi sufleteşte, pentru că doar persoana care ar putea acoperi
asperităţile sufletului tău poate fi considerată jumătatea sacră.
Şi totuşi iubeşti…cine se mai
gândeşte în ziua de azi la jumătăţi ideale? Pentru că la urma urmei, iubirea,
indiferent de timpul ei, îţi aduce împlinire, te eliberează de complexele care
te ţin încătuşată. Iubirea îţi oferă
siguranţă, control, simţi că poţi fi oriunde, oricând. Şi ce e cel mai
interesant este că ajungi să te regăseşti pe tine, aşa cum eşti…fără acel adaos
de caracter impus de societate…te dezbraci de orice mască…rămâi gol în faţa
iubirii…dar eşti frumos, te vezi curat, te simţi complet.
Te simţi în afara timpului, nu mai alergi haotic pe şoselele vieţii şi nici
nu te grăbeşti să termini ceva…pentru că iubirea te proiectează mereu deasupra
lui, timpul nu mai pune stăpânire pe tine.
Un
alt aspect al iubirii e durerea ce se scurge odată cu ultimii picuri de
iubire…pentru că la început nu ţi-a spus nimeni că va fi uşor…dar ţi s-a promis
că va fi frumos să încerci. Dar la un moment dat dispare…ţi se ridică vălul de
pe ochi şi începi să adulmeci, să sapi după răspunsuri…De ce? Cum? Unde? Pentru
ce? Atunci raţiunea te îmbracă din nou cu complexe, începi să sădeşti îndoieli,
să culegi reproşuri. Ajungi să vezi cum visele ţi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în
urma lor doar fantoma a ceea ce ai fost. Ajungi momente când îţi vine să
iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va
găsi, spre ţara de Nicăieri. Uneori ţi-e atât de simplu să evadezi în lumea ta,
să deschid portalul şi să dispari, unde exişti
doar tu si ele, miile de TU ce stau înmagazinate acolo. Şi din nou
linişte, se lasă cu tăcere în mintea ta, ai zice că zumzetul şi vocile au luat
o pauză. Linişte...
Dar
la un moment dat revii…mai puternică…mai raţională. Îţi spui că nu vei mai iubi
niciodată şi dragostea nu va mai pătrunde în tine. Dar şti că nu va fi
aşa…pentru că fără iubire nu te-ai simţi completă…pentru că natura n-ar mai fi
atât de vie dacă sufletul tău ar fi cuprins de ceaţă. Ai vrea să fii un păpuşar, să creezi figurinele perfecte, să îţi ţeşi singură viaţa
şi destinul. În jurul tău e un amalgam de sentimente.
Dar va reveni
iubirea...te va răscumpăra din lagărele tristeţii şi te va readuce la viaţă. Iubirea
înseamnă linişte…iubirea înseamnă durere…iubirea te anesteziază, te poartă prin
toate stările posibile şi imposibile, te duce până la apogeul simţirii, dar are
grijă să te aducă şi la acel nivel umil de trăire. Iubirea este simplitate,
iubirea te conduce, te ghidează, te schimbă… Iubirea te readuce la viaţă de
fiecare dată după ce avut grijă să ucidă orice urmă de simţire din corpul tău.