Şi totuşi, ce voi face?

 
 

Uneori deciziile sunt mai presus de voiţa noastră, uneori ceea ce simţim e mai presus de puterea noastră de a înţelege. Deşi inima îmi spune să iau decizii chiar dacă raţiunea urlă nebuneşte să fiu raţională. Deşi trăiesc în aşa zisa ,,perioadă adolescentină" nu m-am încumetat să iau decizii nebuneşti, să risc, să iubesc.

     Mereu va trebui să îmi amintesc cine sunt înainte de a păşi prin lume...mereu va trebui să mă gândesc la consecinţe. Oare e atât de greşit să ai parte de o doză de nebunie? Nu e omenesc să faci greşeli? Însă cea mai mare temere e aceea să nu fug de ceva frumos, de ceva de basm....de o nouă poveste...

    Credeam că voi putea ţine totul sub control...însă am devenit slăbită, simt că nu mai pot face faţă la  confruntările cu prezentul. Uneori mă întreb de ce a trebuit să apari...de ce mi-ai stricat ordinea din mintea mea? Dar dacă asta e o portiţă de scăpare? 

     E bulversant....e obositor să cauţi mereu o ieşire din acest labirint al sentimentelor...te întrebi când se va termina...sau mai bine spus: când te vei putea bucura de el? Aştepţi minuni şi totuşi când vin vrei să le faci să dispară, adori să zâmbeşti, dar când o faci cauţi motive să plângi, aştepţi acel strop de magie şi totuşi când vine, vrei să revină totul la normal. 

    Cât de încăpătoare e mintea unui om? Cât de confuz? Cât de temător? Şi totuşi ce vei face, ce vei alege? 

    Imprecizie, teamă, confuzie, iubire, speranţă, voinţă, regrete, zâmbete, lacrimi...câte şi mai câte....

Dar oare mâine?

 

 

     Nu-ţi lăsa amintirile să se risipească....nu lăsa sentimentele să alerge în van...nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine...

      Poate că acest ,,azi" nu ţi-a adus prea multă satisfacţie, poate acest ,,azi" nu a adus împlinirea unui vis, dar asta nu înseamnă că ,,mâine" nu te va întâmpina cu ceva mai bun. Fără să ne dăm seama, cu toţii înainte de culcare, ne punem toată speranţa în acel ,,mâine". Seara, când ,,ora de visare" se apropie tot mai mult, încheiem cursul zilei precedente spunând ,,Mâine va fi o altă zi!", iar dimineaţa când soarele ne mângâine şi ne urează ,,Bine ai revenit la viaţă!" ne spunem ,,Mai am o şansă să schimb ceva în viaţa mea!". Ar trebui să fim bucuroşi în fiecare dimineaţă, să uităm de încărcătura de tristeţe din sufletele noastre şi ştiţi de ce? Pentru că fiecare zi e o nouă minune. Dumnezeu ţi-a mai dat şansa la încă o zi pe pământ. Tu alegi: o poţi trăi din plin, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta sau poţi rămâne cu veşnica întrebare fără răspuns ,,De ce e aşa?".

       Presupun că acum te gândeşti cât e de grea viaţa şi de ce multe dintre visele tale rămân neîmplinite, dar tu ce faci pentru ca visele tale să-şi ia zborul? Te-ai gândit vreodată că pentru ca visele tale să prindă contur trebuie să-şi doreşti mai mult reuşita? Să crezi mai mult în tine şi în forţele tale? Şi ce e cel mai important să ai încredere în acel El, care ştie ce e mai bine pentru tine?

       Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să vezi prin ce unghi priveşti fiecare lucru. Teama şi credinţa nu pot convieţui, tu eşti cel care alege. Teama e pentru cei slabi. Deschide-şi sufletul, fă ordine prin cămăruţele sufletului tău, lasă trecutul acolo unde e, în trecut şi fă loc viitorului, şi în special, prezentului. Nu-ţi aglomera inima cu lucruri trecute, noi sentimente, noi întâmplări, noi poveşti aşteapă la uşa sufletului tău. Zâmbeşte, iartă şi fi pregătit pentru AZI!

       Nu uita, tu eşti puternic, tu vei reuşi să faci ca visele tale să-şi ia zborul. Şi ce e cel mai important: nu eşti singur... nu vei fi niciodată, mereu vei avea pe cineva acolo lângă tine pentru a-i împărtăşi toate miile de poveşti ale vieţii tale! Crede în tine, prietene!

     

Culorile prieteniei

     

     Deşi trăim într-o lume în care totul e alb sau negru, sunt persoane care reuşesc să pună o pată de culoare în viaţa ta. Azi am realizat că am lângă mine persoane speciale, am lângă mine prieteni.

      Alături de ei am învăţat ce înseamnă prietenie sinceră, prietenie bazată pe încredere şi respect. Nu-i mai consider doar prieteni, ei fac parte din familia mea acum, fac parte din mine. Odată cu trecerea timpului apare o legătură atât de strânsă încât ai putea sta ore în şir vorbind despre aceleaşi mărunţişuri, dar gâsind mereu încă ceva de adăugat. Crize adolescentine, răni de suflet, evenimente memorabile, tristeţi de moment, concerte, promisiuni, certuri, vise, fantezii de copii, idei năstruşnice, ore nedormite, romane ale vieţii, mistere, toate stau înghesuite printre paginile propriei noastre poveşti, toate stau adunate în cămăruţa prieteniei noastre. Printre toate zâmbetele, lacrimile, micile certuri sau divergenţe, se înfiripă o poveste, ce spun eu, va dura o viaţă întreagă. 

       Nu mi-aş mai putea concepe viaţa fără ei, fără familia mea de prieteni. Până să-i cunosc, pot spune că nu am crezut că o prietenie poate dărâma barierele distanţei, a diferenţelor, a conflictelor. Dar da, ei mi-ai arătat că o prietenie are la temelie răbdare, dragoste şi, ce e cel mai important, încredere. 

       Suflete sensibile, calde, sincere, asta am găsit în ei. Acum aş putea spune oricui că un prieten îţi schimbă cursul vieţii, te însoţeşte în drumul tău prin viaţă şi ce e cel mai important, îţi spune dacă ai luat-o pe un drum greşit. Prieten nu îţi e cel care îţi dă tot timpul dreptate, ci acela care indiferent de risc, îţi dăruieşte o busolă, pentru a urma mereu drumul corect. 

        Toţi avem prieteni, dar puţini sunt norocoşii care îşi găsesc acei prieteni de suflet, acei prieteni ce reuşesc să aducă soarele în viaţa ta. Azi mă simt norocoasă, mulţumesc pentru prietenii mei şi mă rog să aibă parte de lumină în drumul lor prin viaţa, pentru că sunt ai mei, alături de mine şi eu alături de ei. Zâmbiţi şi aveţi încredere în visele voastre, sunteţi cei mai buni! 

         Prietenie? Mai mult de atat: FAMILIE! 

For  C. B. S. D. C.! 

Circuit al aşteptărilor

 

                      Mereu am aşteptat asta...mereu am aşteptat să mă pot detaşa de rănile trecutului, de acele persoane care au lăsat urme în drumul lor prin viaţa mea. Deşi aşteptarea a fost lungă, pot să spun că sufletul meu a prins contur, că soarele a răsărit şi pe strada mea.

    E uimitor cum cineva sau ceva ce a răsărit în viaţa ta, îţi poate reda speranţa şi încrederea în tine, de mult pierdută sau pe care alţii au luat-o drept suvenir atunci când au decis într-un mod subit să iasă din sufletul tău. Pot să spun că mi-a fost dor, pot să spun că am uitat cum e să zâmbeşti până şi cu inima, dar destinul şi-a spus cuvântul pentru încă o dată. Noi, oamenii, avem tendinţa să credem că ştim absolut totul despre propria fiinţă, că suntem pregătiţi pentru orice, viaţa e plină de imprevizibil şi când ne aşteptăm mai puţin, inevitabilul tot apare.

    Credeam că sunt pregătită, credeam că pot să fac faţă oricărei situaţii, însă nu am fost pregătită să fac faţă unui nou început. Cine ar fi zis? Mi-e teamă să o iau de la capăt? Hmm, să mă încumet să risc? Întrebările roiesc haotic în minte mea. Oscilez iar între raţiune şi simţire, mă trezesc într-o luptă între bine şi rău. Dar oare cât de greşit e să simţi? Cât de greşit e să rişti?

     Se spune că timpul le rezolvă pe toate, că trebuie să-i dăm timpului timp. Uneori simt că timpul nu mai are răbdare cu mine, că trece atât de repede şi atât de neiertător, dar poate sunt eu prea grăbită, poate eu am aşteptări prea mari de la acest ,,timp". Însă ştiu un lucru: aş vrea să opresc timpul în loc, aş vrea să nu mai las acele ceasornicului să-şi împlinească orele. Să rămân aici, cu visele mele, unde zâmbetele mă însoţesc. Nu mai vreau dezamăgiri, nu mai vreau tristeţe. 

     Am început să-mi iau iar dozele de fluturi. E atât de bine să fi viu, să fi împăcat cu tine însuţi, să nu mai aştepti la rând pentru fericire. Sunt momente când trebuie să laşi problemele să-şi urmeze cursul normal, gândurile să se aşeze de la sine, iar când te vei aştepta mai puţin va veni şi rândul fericirii tale. Nu e greu, chiar dacă azi sunt nori acolo pe cerul tău, mâine soarele îşi va scoate şi nasul de după nori.

     Treptat, am învăţat să aştept, să fiu răbdătoare cu mine şi cu cei din jur, să nu mă pripesc în luarea deciziilor. Şi ce e cel mai important, am învăţat că Dumnezeu are un plan pentru mine şi El, mă va ajuta să lupt, indiferent de circumstanţe!

     Azi mă simt vie, chiar dacă am fost prinsă într-un circuit al aşteptărilor, într-un circuit normal al vieţii. 

Un cuib al protecţiei

   

       O lume plină de haos, un tumult de gânduri, sentimente ce aleargă haotic. Decizii impulsive, zâmbete furate, interdicţii!
       Pe o pânză albă imaculată, am început să-mi schiţez viaţa. Dar oare e necesar de tot ajutorul? De ce nu aş putea să-mi ţes singură firul roşu al existenţei mele? Când eram mică şi am început să umblu, primii paşi au fost făcuţi cu ajutorul altor mâini, când am început să scriu, primele litere au fost scrise cu ajutorul altei mâini, când am început să navighez pe marea învolburată a adolescenţei, m-am sprijinit pe alte braţe. Când va veni timpul ca mâinele mele să mă ţină singure în echilibru? Când va veni timpul să-mi scriu singură propria poveste?
        Chiar dacă am mai crescut, sunt tot un copil, iar sufletul meu vrea mereu să rămână veşnic aşa, însă totodată doresc independeţa, vreau să găsesc singură calea de ieşire din acest labirint al vieţii, fără ajutor, fără indicii, eu şi cu mine!
        Dar ştiu că sfaturile primite vor fi doar din prea multă iubire, doar din prea multă afecţiune din partea celor ce m-au văzut crescând, a părinţilor. Deşi de multe ori cuvintele lor vin asupra noastră ca un vânt rece, ştiu că aceşe cuvinte vor aduce soarele în viaţa mea. Niciodată nu am neglijat ceea ce ei îmi spuneau, pentru că mereu îmi repetau ,,Vei vedea când vei fi părinte!". Punându-mă în locul lor, la rândul meu, aş vrea ca viaţa să fie mai puţin dură cu viitori mei copii.
        Poate timpul va trece, poate viaţa mă va lua prin surprindere, voi râde, voi plânge, dar ştiu că mereu voi găsi un cuib de protecţie, de iubire părintească, ACASĂ! Acolo voi găsi mereu calea de urmat, voi găsi întelegere. Şi poate am crescut, dar tot un copil ce are nevoie de protecţie voi  râmane!
     

Raţiune sau simţire?

     

Luptă acerbă între raţiune şi simţire, între minte şi suflet... Pentru încă o dată eşti din nou o prizonieră a interdicţilor. De ce nu poate fi aşa uşor să iei decizii? Pe când reuşeşti să faci ca sufletul tău să se simtă viu, atunci, norii negri se abat asupra cerului tău. Te simţi rătăcit, pluteşti pe marea de lacrimi adunate în ochii tăi, apune zâmbetul de pe faţa ta, chiar dacă cu greu îl ascunzi, vrând să rămână acolo, mereu. Te înarmezi pentru clipe cenuşii, şti că va urma iar o perioada de adaptare.

        E uimitor cum se pot schimba toate în câteva ore. De ce ţi-a fost dat să simţi căldură în cateva zile ca mai apoi frigul să se aştearnă din nou în sufletul tău? Rănile sufletului tău au nevoie de grijă, de afecţiune, de iubire. Şi ştiu că te întrebi când vei primi diagnosticul, dar eşti un suflet rănit de viaţă şi de încercările ei, de oameni şi deziluzii. Ştiu că e greu...şi doare...te doare...dar mai ştiu că eşti puternică şi în final povestea ta va prinde viaţă.

        Încrederea stă cuibărită acolo în tine, aşteaptă să îi dai aripi pentru a putea zbura. Nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. Oricât de greu ar fi, vei învinge, iar visele tale vor deveni realitate. Eşti protagonista propriei poveşti, colorează-ţi viaţa după propriile fantezii.

       Chiar dacă uneori lucrurile nu ies aşa cum ţi-ai dorit, nu înseamnă că trebuie să laşi garda jos. Azi fii mai bun ca ieri şi mâine, mai bun ca azi, dar nu abandona. Acolo undeva, cineva mereu te va aprecia pentru ceea ce eşti, pentru căldura din ochii tăi, pentru sentimentele curate din inima ta, pentru voinţa şi ambiţia ta, pentru sinceritatea ta, pentru ceea ce eşti tu! Tu nu te identifici cu ceilalţi oameni, eşti diferită. Tu ai ceva ce va fi mereu al tău, unicitatea din persoana ta constă în credinţă, încrederea în propriile puteri. Şi nu uita, să ai mereu certitudinea că poţi fi cea mai bună, chiar dacă azi plângi.

        De ce plângem? Poate pentru că avem nevoie să ne eliberăm de sentimente spuse şi nespuse, de griji, de frustrări... Dar noi oamenii, avem un număr măsurat de lacrimi, de ce să le irosim pentru momentele cruciale din viaţa noastră? Lacrimile trebuie păstrate pentru momentele memorabile, pentru acele momente când zâmbetul răsare pe chipul tău. Pentru asta ar trebui să fie lacrimile, să prevestească fericirea!

        Azi îţi spun să te ridici, nu-ţi fie teamă de acel mâine. Chiar dacă sufletul tău e mereu într-o oscilaţie între zâmbete şi lacrimi, trăieşte intens fiecare clipă, nu-ţi fie teamă să visezi.

        Ridică-te, ia-ţi visele şi călătoreşte, azi eşti învingător!

O doză de ,,nou"

 

 Credeam că nu voi mai putea simţi, că nu voi mai putea spera la un alt ,,nou". Totuşi, viaţa e plină de surprize, viaţa e plină de necunoscut. Credeam că îmi este teamă de acest ,,nou", însă am uitat cât e de frumos să fi surprins. Pe când eşti gata să dai verdictul în joaca de-a v-aţi ascunselea cu destinul, atunci viaţa îţi joacă iar feste. Până ieri credeam că ştiu ce vreau şi ce simt, dar azi nu mai sunt atât de sigură.

      Am decis să-mi las gândurile să o ia la goană haotic prin această lume, fără însă a poposi în mintea mea. Am vrut să ma eliberez din strânsoarea gândurilor. Aşa a şi fost. Mi-am făcut curăţenie în cămăruţa sufletului meu. Fac ordine printre sticluţele cu gânduri, printre borcănaşele cu sentimente şi şterg puţin praful amintirilor. 

      Ce trebuie să faci pentru a porni din nou la drum? Reţeta e foarte simplă: o doză de curaj şi încredere, pastila de răbdare şi ambiţie, rucsacul plin cu voinţă şi bineînţeles nelipsita IUBIRE. Aceasta este un element important în drumul tău. Fără iubire n-ai avea acei fluturaşi care te ajută atât de uşor să zbori, fără iubire n-ai avea acel zâmbet minunat pe faţă, fără iubire nu ai descoperi frumosul în tot ce te înconjoară.

      Azi dau o şansă noului, azi dau o şansă împlinirii!