Aşteptare...

   

      Te pregăteşti de finalizarea unui alt an...te pregăteşti să-ţi faci o radiografiere a anului ce a trecut...

     Te aşezi la lumina lămpii ce a stat de strajă un an întreg, a veghiat lacrimi, zâmbete, frustrări, vise...ţi-a urmărit toate orele de muncă intensă, de oboseală, iar acum sub lumina ei, încerci să tragi o linie. Stai cu faţa între mâini, iei o foaie albă şi un pix. Aştepţi... 

        Începi să pătezi puritatea foii cu o linie... un tabel poate? Trecut vs viitor. Realizezi că te afli la cumpăna dintre prezent şi trecut... mâinile încep să tremure sub povara gândurilor. Începi să planifici...idelauri, vise, dorinţe, toate pentru un nou drum, toate pentru un an nou.

          Lacrimile încep să-ţi inunde ochii, eşti speriat...e greu... Mai ai şansa clipei de acum să schimbi ceva. Ai încheiat o etapă cu urcuşuri şi coborâşuri, cu bune, cu rele, dezamăgiri, vise împlinite, planuri eşuate, dar toate sunt ale tale. Acum fac parte din istoria fiinţei tale, iar ca orice istorie, ea rămâne în trecut...

        Mai şansa la un alt an...alte vise, alte iluzii. Speri doar să fie mai bun ca acesta, să poţi să-ţi duci toate planurile la bun sfârşit. Totul depinde de tine...

Începi lista...1,2,3,4....10...continui. Oare câte vor fi duse la bun sfârşit? Câte se vor împlini?

Aşteptare...timpul vindecă toate rănile...

Magie...

Stăteam în aşteptarea acestei perioade ...aşteptam magia....

  Printre lucrurile casnice îmi rezervam timp să visez...să fac curăţenie şi în cămăruţa sufletului meu pentru a lăsa magia să îmi învăluie sufletului. Colinde, cadouri, bucurie, aşteptare... E perioada cea mai frumoasă din an..când îmi amintesc că în sufletul meu stă pitit un mic copilaş ce se bucură de fiecare fulg de nea, fiecare cadou, fiecare colindă. 

     Crăciunul este sărbătoarea ce ne adună pe toţi acasă, lângă familii, lângă cei dragi. Iubesc Crăciunul tocmai pentru acest farmec, indiferent unde aş fi mereu mă întorc acasă în Ajun...acolo unde de la bunici până la nepoţi ne adunăm în jurul unui foc şi îi mulţumim lui Iisus că s-a mai născut o dată în inimile noastre. E locul unde Magia ne aduce aminte cât de important e să iubeşti şi să fi iubit...

       Îmi amintesc cu drag de fiecare Crăciun al copilăriei mele, când tati mă ducea pe mine şi verişorii mei la fiecare vecin, pentru a le ura un Crăciun minunat. Era o tradiţie pentru noi, iar prin infantilitatea noastră reuşeam să le aducem un strop de bună voie tuturor celor care împărţeau strada cu noi.

      Acum...după ce am crescut...vreau doar un lucru: să împart magia Crăciunului cu cei dragi, să le dăruiesc câte un zâmbet, să colindăm, să trăim cu adevărat această Sărbătoare cerească.

Rugăciune

      

    

         Caut...Găsesc? Simt cum timpul îmi alunecă printre degete, mi-e imposibil să-l adun. Am ajuns iar în acel punct când alerg haotic după timp...când viaţa mea bate printre acele ceasornicului. Aş vrea să pot pune pauză, să spun ,,stop joc" şi să mă eliberez din lagărele lui. Mă simt îngenunchiată în faţa provocărilor, tânjesc după libertate...

     Începe să ningă...încep să simt vântul ce-mi loveşte violent pomeţii...simt fulgii de zăpadă ce se încurcă printre buclele mele...dar simt şi furtuna din sufletul meu...iarna s-a instalat şi în acel loc unde nu credeam vreodată că va mai exista altceva înafară de soare... Situaţii peste situaţii, întâmplări care nu încetează să-mi arate că unele lucruri sunt în zadar.

      E corect să lupţi contra apelor, contra furtunilor pentru ceva ce nu e pentru tine.  Simt cum mă sufoc...nu mai am aer...plâmânii mei sunt înecaţi în vid...iar eu simt cum lumea mă înghite, cum aceşti uriaşi, numiţi oameni, mă dezbracă de toate sentimentele spuse şi nespuse. Încotro mă îndrept Doamne? Te rog, vino în ajutorul meu... Te chem pentru că mă simt rătăcită, Te chem pentru că şiroaiele de lacrimi nu încetează să curgă, Te chem pentru că am nevoie să mângâie acolo unde omul răneşte...Încotro mă îndrept? Întinde-Mi busola şi te rog nu lăsa să mă rătăcesc. 

     Mi-au rămas răni sângerânde, oamenii au lăsat cicatrici incurabile în sufletul meu... Doamne, de unde atâta răutate?
     Am visele mele, aşa cum fiecare dintre ei le au...ce mă împiedică să pot lua decizii... Mă rog pentru un singur lucru: să pot avea parte de linişte, lumină, încredere... Ajută-mă să-mi găsesc calea, să pot să mă ridic de fiecare dată când viaţa mă îngenunchiază, ajută-mă să mă pot ruga, îţi las Ţie sufletul meu, transformă-l într-o flacără vie, din care să radieze bucuria.
   

Cu toţii avem motive să zâmbim!

     

        ,,I would like to begin with the definition of this word. Fair play refers to conformity to established rules. This term is frequently used in sports and it usually means that the players had an agreement regarding some game rules and they “promised” stick to them during the game. But in this essay I want to present another meaning of the word fair play, also in another context. Not once you have passed by a homeless guy on the street. How many times you taught about it situation or intended to give him some help? Have you ever taught why he is there? Why he is begging for money or food? I mean the homeless people, not about those one who are too lazy to work, because that’s another story. I want to talk about life being fair play with us. I’m thankful and lucky to say that I have a cozy home, some loving parents, a nice brother, what eat and drink and many other luxuries (laptop, smartphone, components for robots) that other do not have. I’m thankful that life gave me a chance to education, to be a part of the society. I guess that means life was fair play with me and it’s my duty to be fair play with it. I must use what life gave me and do not waist this precious gift. Some people did not had my chance. Due to some problems at work or in their life, they lost everything. It’s like somebody took their gift. Then life stopped being fair play with them. And what happens then? They end in streets, under bridges, in hidden spots and they struggle to survive without food, drinkable water or clean clothes. It’s a sad fact that almost nobody cares about this people."

My friend told me a story...a story who make me cry and  I want to thank you for all the moments when you were with me! Don't forget: I love you a lot! You are a special person in my life!  (A la pătrat)

Dragă trecător prin viaţă,

          Ţi s-a întâmplat vreodată să te pui la somn cu speranţa că acel ,,mâine” te va elibera din lagărele timpului, că acel ,,mâine” va pune o mică pauză în viaţa agitată pe care o duci? Te-ai gândit vreodată că suntem într-o goană perpetuă după timp, dar totodată fugim nebuneşte după el? Cum poate fi atât de încăpător omul, cum putem aduna atâtea şi atâtea stări, atâtea şi atâtea sentimente într-un singur loc?

          Când s-a ajuns în acest punct? Nu mai avem timp să iubim, nu mai avem timp să admirăm, nu mai avem timp să trăim…şi ce e cel mai îngrijorător, nu mai avem timp să învăţăm… Trecem obosiţi cu capetele plecate, privind mereu spre acelaşi cenuşiu pavaj, iar şi iar... De ce nu avem curaj să ridicăm capul spre soare, să-l salutăm şi să-i mulţumim că mai avem şansa la o zi pe pământ?

          Încă de când suntem mici, ne dorim tot mai mult să creştem, să săltăm peste ani şi să ,,ne facem mari”... Nu contează câte acumulăm sau câte lucruri învăţăm din acest ,,crescut”, însă ajungem la un moment dat să spunem ,,dacă aş mai putea trăi o dată”. De ce ajungem să regretăm? De ce am vrea să schimbăm ceva ce deja e transformat în istorie? Odată trecuţi prin viaţă acumulăm, printre ridurile ce ne marchează vârsta, un bagaj de încercări, o încărcătură de sentimente care au avut menirea de a forma un om, de a construi un caracter. Timpul...este ceva atât de relativ...încât uneori mă simt doar un pendul ce oscilează mereu între trecut şi viitor. Ne grăbim mereu spre un sfârşit, ne grăbim mereu să terminăm ceva, ne grăbim să căutăm...de unde atâta grabă?

          E timpul să spunem stop vieţii noastre haotice, e timpul să nu mai gonim nebuneşte pe şoselele vieţii, e timpul să devenim pietoni, să coborâm din maşina timpului şi să contemplăm! Tu, tinere, trebuie să înveţi că viaţa e mult mai mult decât o succesiune de întâmplări, verbe adunate într-un cufăr numit destin... E timpul să simţi cu adevărat că trăieşti, nu doar să te rezumi la ,,aştept o altă zi”. Dacă nu mai avem şansa la o altă zi, dacă doar clipa de acum ne mai rămâne? E timpul să dai culoare prezentului! Sunt atât de multe lucruri care te încojoară... Ia din fiecare câte puţin, pentru a dobândi  înţelepciune, pentru a acumula câte puţin pentru tine şi pentru viitorul tău.  Învaţă să iubeşti viaţa, pentru că ea te va duce treptat spre mântuire.

          Sunt de părere că noi, oamenii, nu ne pregătim pentru moarte, ci treptat, zi după zi, noi ne pregătim pentru înviere, ne pregătim pentru viaţa alături de Hristos.  Cât de frumos sună...o viaţa alături de Hristos...pentru asta însă, trebuie să dobândeşti înţelepciunea unui bătrân şi puterea unui tânăr, pentru că omogenizate, cele două, îţi vor da putere şi credinţă, înţelepciunea îţi va cârmui fiecare pas, iar puterea te va ajuta să te ridici de fiecare dată când îţi va fi imposibil să continui. Oare trebuie să ajungem să dobândim o fiinţă duală? Crezi că e cu putinţă ca într-un singur suflet să stea atât un tânăr cât şi un bătrân? Eu cred că e cu putinţă, eu cred că totul e posibil în Hristos, pentru că El e modelul nostru de curaj.

          Pentru asta, tu trebuie să ridici capul, să vezi că Dumnezeu a creat o lume atât de perfectă doar pentru tine, pentru noi. Ridică capul şi uită-te în jurul tău, învaţă de la tot ce te înconjoară, fii înţelept. Uneori stau şi mă gândesc la bunicii mei, nişte fiinţe atât de minunate care, deşi istoviţi de viaţă, mai au puterea să-mi repete unele istorioare iar şi iar. Sunt convinsă că nu o fac pentru că au uitat să ţină şirul poveştilor, ci pentru că vor să-mi inspire puţin din ceea ce ei au concluzionat acum, după ce au trăit o viaţă. Tu, tinere, ai putea să-ţi imaginezi cum e atunci când te apropii de finalul unei călătorii, să începi să-ţi revizuieşti viaţa? Ei o fac, zi de zi...şi cu fiecare clipă cu care se sting încearcă să ne dăruiască nouă din momentele lor, încearcă să ne lase moştenire un suflet, amintiri şi cuvinte de învăţătură.

          Cum văd eu viaţa? Pentru mine viaţă e atunci când treci peste toate momentele grele şi reuşeşti să fii drept, viu în adevăratul sens al cuvântului. Viaţă e atunci când înveţi de la tot ce te înconjoară, atunci când sufletul tău e un soare, cald, luminos, dătător de viaţă. Nu mi-e frică de oameni sau de ceea ce aş putea întâlni în drumul meu, pentru că ştiu că acolo unde omul răneşte, Dumnezeu mângâie. Nu simt frica, pentru că ştiu că El mă învaţă cum să umblu, nu mă voi rătăci, pentru că El e busola mea.

          Dragul meu, priveşte-ţi obiectivele în ochi, nu te abate de la visele tale... Poate că e greu, dar caută să fii un tânăr drept, cu coloană vertebrală. Ştiu, tentaţiile sunt mari, dar viaţa în Hristos e atât de frumoasă! Tinereţea ta trebuie să fie timpul în care acumulezi înţelepciune, pentru ca mai apoi, la bătrâneţe să poţi să o aplici. Ieşi de sub robia timpului, nu depinde de el. Acum cât eşti tânăr eşti pe tărâmul fără margini, fără timp, însă vei ajunge la un moment dat când timpul va fi mărginit... Nu te opri din căutare, încearcă să dezlegi misterele vieţii, priveşte fiecare fir de iarbă, mulţumeşte pentru că Dumnezeu ţi-a mai trasat destinul pentru încă o zi, visează, dă vieţii tale o culoare a credinţei, o culoare a curajului. Iubeşte, lasă-te îmbrăţişat de dragostea adevărată, iartă pentru a-ţi elibera sufletul de povara păcatului. Închide ochii, roagă-te, ridică-te şi adună bobiţele înţelepciunii. Tinereţea poate, bătrâneţea ştie!

          Ai şansa clipei de ACUM, nu o irosi,  ACUM poţi schimba ceva. Îndrăzneşte! Sufletul tău e acasă?

Cu sinceritate,

un alt trecător prin viaţă

Învaţă de la toate!

http://www.youtube.com/watch?v=z9kHwOTmfxE

Un frumos video care reuşeşte mereu să îmi arate că nu avem motive să lăsăm timpul să ne robească! Priviţi în jurul vostru şi luaţi aminte la tot ce vedeţi!

Cucereşte, descoperă, învinge!

   

     Niciodată să nu spui niciodată! Trebuie să şti că totul e posibil, doar dacă tu crezi cu adevărat că tot ceea ce tu ţi-ai propus se poate realiza! Nu te gândi la eşec înainte să fi încercat să lupţi. Viaţa ta e în mâinile tale! Cucereşte, descoperă, învinge!

Şi totuşi...rămâne deschisă

   

  Cu toţii avem momente când ne e imposibil să înţelegem de ce e viaţa atât de schimbătoare...De ce ne simţim adesea ca un pendul care oscilează între atâtea şi atâtea stări? Cu toţii avem întrebări, cu toţii căutăm răspunsuri...

     Îmi compar viaţa cu o gară, locul de unde vin şi pleacă atâtea şi atâtea persoane...oameni dragi, oameni care vrând-nevrând şi-au lasat paşii prin sufletul meu. Eu nu sunt persoana care se va agăţa de oameni, eu nu-ţi cer să rămâi când tu ai da totul doar ca să pleci. Eu nu-ţi cer să păstrezi vie amintirea mea în viaţa ta, eu nu-ţi cer nimic, nu pretind nimic. Însă dacă tu alegi să rămâi fă-o din iubire, fă-o pentru că nu ai fost doar un călător prin viaţa mea...

      Ştiu, e dureros să vezi persoanele dragi plecând, dar uneori...din prea multă dragoste, preferăm să-i vedem pe ceilalţi fericiţi, chiar dacă în sufletul meu va rămâne un gol, chiar dacă universul meu va fi răsturnat. Da, accept fericirea ta...accept ca echilibrul meu emoţional să ia alte forme...pentru că decizia îţi aparţine.

       Eu nu am de gând să te scot definitiv, uşa sufletului meu va fi deschisă...şi continui să o las deschisă, deşi poate nu te vei mai întoarce niciodată. Rămân cu amintiri, rămân cu vise... Însă fiecare persoană care pleacă ia cu ea măcar un vis neîmplinit, ia cu ea câteva lacrimi, câteva planuri... Când le voi putea înlocui? Când mă voi putea ridica, când voi putea să spun ,,Sunt bine, a trecut!" ? 

       Continui să aştept...continui să cred că viaţa înseamnă mai mult decât un şir de despărţiri şi întâlniri... Cine? Cum? Când? Unde? Nu vom şti niciodată, rămânem cu certitudinea că s-a întâmplat... S-a întâmplat să râdem, s-a întâmplat să plângem, s-a întâmplat să iubim... Doar s-a întâmplat, dar ce rămâne după acestea?

       Şi totuşi...uşa rămâne deschisă...pentru tine...pentru că la un moment dat mi-ai umplut cămăruţa sufletului cu lumină....cândva m-ai făcut să visez, mi-ai dat aripi să pot zbura...

       Nu uita, rămâne deschisă...

Din nou la drum

   

      Acum, când trebuie să mă înarmez pe un nou drum mă simt mult mai temătoare, în sufletul meu acumulându-se atâtea şi atâtea promisiuni, atâtea şi atâtea gânduri şi planuri de viitor...încât nu ştiu ce să mai iau cu mine pentru o nouă călătorie.

          Mi-am propus multe pentru această nouă călătorie, însă nu ştiu cum să dau startul... Mă rog pentru ca planurile mele să poată fi duse până la capăt, iar visele mele să rămână vii! Simt că nu sunt suficient de pregătită pentru acest ,,nou", că nu voi putea face faţă. Însă, ce rost are să mă rătăcesc de la început, de ce să mă împiedic printre proprii mei paşi? Voi călca triumfătoare! Da! M-am decis.
           Poate pentru toţi noul reprezintă multe întrebări, multe planuri şi multă panică. Nimeni nu ştie ce se află după colţ, ce se află la capătul celălalt al drumului, dar dacă nu ne încumetăm să pornim la drum nu vom şti niciodată ce ne aşteaptă la final. Sau de ce nu? Pe traseu. Lucrurile frumoase nu le întâlnim doar la finalul călătoriei, ci drumul până acolo e plin de aventuri şi amintiri frumoase.
             Din nou la drum...vise, iluzii, planuri...îndrăzneşte, crede, visează! Am pornit...

Now is good!

      

        Nu credeam vreodată că am să mă îndrăgostesc de mare...că am să reuşesc să pierd printre valurile furioase toate grijile mele...e ca şi cum sufletul meu a renăscut. 

        Am avut timp să stau de vorbă cu sufletul meu. Am avut timp să îmi curăt fiecare cămăruţă Acum e bine, acum e linişte. Mi-e dor de tot ce era curat, acolo, în serile în care mă întâlneam cu Marea. Pentru mine, ea e cea care a reuşit să mă readucă acasă. Zgomot de valuri ce îşi pierde ecoul în soare, nisipul ce se încurcă printre degetele mele, mirosul de sare ce se instalează în buclele mele, vise ce se pierd în ochii mării. Îmi e dor să stau ore în şir în braţele nisipului şi mângâiată de razele dogoritoare ale soarelui. 

         Marea a reuşit să-mi aducă sufletul acasă, a reuşit să mă elibereze de grijile viitorului. În câteva zile am acumulat toată liniştea de care aveam nevoie pentru a o lua de la capăt, în câteva zile am cunoscut oameni noi, m-am lăsat cunoscută, în câteva zile am simţit că trăiesc cu adevărat.Nu pentru simplul fapt că eram departe, ci pentru simplul fapt că eram eu.

        Am întâlnit chipuri vesele, chipuri triste, chipuri visătoare, toate adunate pe malul unei mări, în căutare de ceva sau cineva. Totodată am întâlnit oameni minunaţi, oameni care vrând-nevrând au adus o pată de culoare în viaţa mea, care m-au făcut să zâmbesc sau care mi-au pus un semn de întrebare referitor la mine şi la viaţa mea.

         Odată cu evadarea soarelui din străfundul mării, vedeam şi eu cu adevărat ce înseamnă să mai ai şansa la o altă zi, să mai ai şansa să mai vezi pentru încă o zi chipul luminii. Acolo, în aşteptarea miracolului de la 6:20 stăteai cu frica în braţe...oare va veni azi? Oare voi vedea azi soarele? Iar după ce inevitabilul tot se întâmplă, răsufli liniştit şi îţi spui ,,Mulţumesc, Doamne, pentru o altă zi!".

         Acum e bine, Marea m-a readus acasă, la căldura sufletului meu, ea m-a salvat de la rătăcire....

Amalgam de sentimente.

            Şi viaţa râmâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Simt praful ce s-a aşezat asupra mea, văd epava ce a rămas din mine însămi. Mă simt în afara timpului, trăiesc o viaţă fugară, gonind după timp şi fugind de el. Ajung să văd cum visele mi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce am fost. E cinstit oare să ajungi să fi dezamăgit de tine însuţi? Se spune că toţi merităm o a doua şansă, dar oare un risipitor de oportunităţi  ca mine va mai merita ceva? 

               Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Închid ochii şi mă imaginez puternică, dar îi deschid şi realizez că e doar o iluzie, că sunt un copil ce are nevoie de un moment de linişte, eu şi jucăriile mele –cuvintele. Uneori mi-e atât de simplu să evadez în lumea mea, să deschid portalul şi să dispar, unde sunt doar eu si ele, miile de EU  ce stau înmagazinate aici. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea mea, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte... Mă simt o pasăre în colivie, mă simt privilegiată de libertate...stau şi mă gândesc ce rost au toate aceste interziceri, ce rost are această dorinţă de evadare din propria viaţă. Câteodată aş vrea să fiu păpuşar, să creez figurinele perfecte, să îmi ţes singură viaţa şi destinul. În jurul meu e un amalgam de sentimente. 

               Oscilez mereu între atatea stări...

Obstacol

Lacrimile stau să cadă iar,

mă trezesc din nou,

din nou sufocată de sentimente.

Am intrat intr-un joc al timpului.

Cât va mai dura?

Mă simt ca un pendul,

oscilând între prezent şi trecut ,

mereu în căutarea fericirii,

scormonind din când în când

şi prin viitor.

Călătoria mea prin viaţă:

un razboi sângeros cu mine însumi,

lecţii la fiecare pas,

obstacole de înfruntat.

Doamne, oare cât va mai dura?

Caută...

     

      Alergi haotic printre mii de stări, te afli între decizii, eşti la puntea impreciziilor, îţi pui mereu întrebarea ,,Oare cum e mai bine?"... Te-ai săturat de dezamăgiri, te-ai săturat de atâtea interdicţii...ai vrea să poţi să spui tot ce s-a fosilizat în sufletul tău, pe zi ce trece eşti tot mai decis: vei spune lucrurilor pe nume. Dar tu ce faci? Rămâi în acelaşi punct, aceleaşi temeri, aceleaşi sentimente... Nimic nu se va şterge şi nimic nu va trece cu timpul dacă nu vei da glas tuturor gândurilor tale mute, nimic nu va trece dacă nu înfrunţi prezentul...de asemenea, nimic nu se va schimba.
       Nu fugi de responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, nu fugi de tine însuţi, nu te amăgi. Înfruntă realitatea, analizează bine situaţia. Ce-ţi doreşti? Ce te face fericit? Nu spera ca soarele să apară pe strada ta, fă ceva pentru ca razele lui să îţi lumineze viaţa mereu.
       Ştiu, preferi să rămâi într-o permanentă tăcere, să stai ascuns de soare toată ziua între aceiaşi patru pereţi, martorii tuturor suspinelor tale, martorii lacrimilor şi zâmbetelor tale. Ai vrea să porneşti într-o călătorie, abia aştepţi pretextul ideal de a ieşi în lume, de a pleca acolo unde nimeni nu te cunoaşte. Dar rămâi, aştepţi...Ce aştepţi? Nici tu nu şti...Caută să te regăseşti, caută să înţelegi, caută să te aduni, caută....
     

Acolo unde liniştea e la ea acasă...

     

   

       Între noi s-au aşternut atâtea gânduri nerostite, atâtea sentimente nespuse...şi totuşi o nouă poveste continuă să fie ţesută. Multe întrebări roiesc acum în mintea mea. Stau şi mă gândesc...raţiunea sau simţirea?

      Singurul lucru de care sunt sigură acum e faptul că m-am ataşat de sufletul tău, că ai reuşit să vindeci din rănile trecutului, ai vindecat cicatricile din sufletul meu. Încerc să desluşesc misterele din inima mea, încerc să-mi pun ordine între gânduri. Cred că am plecat în căutarea propriului suflet, în căutarea răspunsurilor, refugiindu-mă aici, unde liniştea e la ea acasă.

      Treptele calde simt greutatea grijilor mele. Aici, sub privirea nopţii, aud cum greierii cântă a linişte, aud câinii cum îşi latră poveştile, aud murmurul adierilor blânde. Te simt atât de aproape, dar câţi kilometri sunt între noi, câte ore, câte văi, câte ape, câte sentimente şi oare cât dor? 

      Lângă mine am primit cu căldură un fluture. Îmi aduce aminte de stolurile din stomacul meu. Sunt sute, mii, chiar zeci de mii. Dar dacă aceşti fluturi mor pe sfârşitul verii? Dacă toate acestea sunt provizorii? Îmi doresc atât de mult să pot să apuc fericirea cu amândouă mâinile. Mă simt ca un fugar, alerg mistuită de un dor nebun. Te rog doar să ai răbdare cu mine şi copilul ce stă ascuns în sufletul meu. Ai ajuns în viaţa mea cu un scop. 

      Simt vântul cum îmi încurcă buclele şatene, simt cum noaptea îşi face loc printre licăririle verzui ale ochilor mei. Natura mă cheamă, strigă...Dar gândul meu zboară...departe... Noaptea e din ce în ce mai densă, întrebările şi teama tot mai abundente. Şi totuşi...las liniştea să mă învăluie, las noaptea să-mi fie sfetnic, ea îmi va fi călăuză... Linişte...Magie...

Începutul...

     

         Prima zi a lui August, o altă zi care marchează un alt început, o altă lună care poate fi o schimbare în viaţa ta. Totul depinde de tine, ce alegi?

          Tot ce ţi-aş putea spune e să savurezi cu intensitate fiecare clipă din această lună, să dai frâu liber imaginaţiei şi să zbori. Poate pentru că e şi ultima lună a verii, ultima lună sub magiei soarelui dogoritor. Dacă vara aceasta a fost pentru tine una pe care nu o vei putea uita, atunci fă ca August să fie sfeşnicul poveştii tale, poate de dragoste, poate de prietenie, poate o poveste despre vise, dar nu înceta să mai scri o filă în cartea vieţii tale.

           Fii pregătit pentru începutul lui August, caută magia şi bucură-te de ea! Să ai parte de un August magic, un August ce să completeze povestea ta. Zâmbeşte, August e aici! :)

Sufletul tău e acasă?

       

      Uneori, oricât de grea sau de zbuciumată ar fi viaţa ta, îţi doreşti doar să o poţi lua de la capăt, să poţi să îţi iei încărcătura sufletească şi să porneşti spre nicăieri. Aştept cu ardoare ploaia, cea care calmează arşiţa zilelor de vară, cea care revigorează sufletele încinse şi trupurile încălzite, cea care aduce linişte.

      Oricât de puternic ar fi un om, un suflet, el are nevoie de un moment de regăsire, un moment în care să-şi caute sufletul printre rătăciţi şi să-l aducă acasă.

       Nu-ţi fie teamă să crezi că poate fi şi bine. Dacă în viaţa ta au existat persoane care te-au făcut să suferi asta nu înseamnă că toţi vor fi la fel...dacă au fost persoane care nu au ştiut să aprecieze bunătatea sufletului tău, asta nu înseamnă că fiecare persoană care va apărea în viaţa ta, dintr-un motiv sau altul, va fi la fel... Ştiu, uneori e greu să reconstruieşti încrederea în oameni şi în tine, dar nu imposibil. De ce să laşi oamenii să distrugă ce e frumos? Ştiu, poate sunt naivă, dar îmi place să cred că în lume a rămas un strop de umanitate, o fărâmă de iubire.

        Lumea are nevoie de iubire, ce ar fi lumea fără ea? Fără iubire oamenii nu s-ar cunoaşte, fără iubire nu am lega prieteni şi fără iubire n-am descoperi frumosul în lucrurile mici, în zâmbete, în prietenie. Este adevărat, am simţit şi gustul amar al dezamăgirilor, dar am văzut ce frumos încolţeşte fericirea atunci când un nou prieten îţi luminează zilele, când o vorbă caldă aduce un curcubeu. Nu e greu să crezi într-un nou început, trebuie doar să nu laşi fantomele trecutului să-ţi bântuie prezentul.

        Gândeşte-te că timpul nu aşteaptă după tine, tu trebuie să te urci în trenul lui, să călătoreşti după regulile pe care el le impune. Timpul nu mai are răbdare cu oamenii, mai ales cu cei care ar vrea să trăiască veşnic în trecut. Nu te mai gândi la regrete, ai în faţă un viitor ce te aşteaptă şi ce e cel mai important ai un prezent ce trebuie trăit. Ai fost rănit, şi ce? Rănile se vindecă. Ai fost dezamăgit, şi ce? Nu înseamnă că viaţa se încheie la această treaptă a existenţei tale, mai ai multe trepte de urcat pentru a ajunge în vârf. Nu ţi-a fost răsplătită bunătatea? Dar oare pentru cine trăieşti? Pentru tine sau pentru cei din jurul tău. Nu ai nevoie de admiraţia celorlaţi, tu faci bine pentru că vrei să faci un bine. Eşti apreciat pentru ceea ce eşti tu, pentru sufletul tău, nu pentru ce faci ca ceilalţi să fie fericiţi. Nu-ţi creea o falsă aparenţă asupra lumii. Nu creea o imagine de asamblu a ceea ce tu numeşti ,,ceilalţi". Fiecare e diferit în felul lui, fiecare apreciază oamenii diferit şi ce e cel mai important, fiecare iubeşte diferit şi fiecare simte cu o altă intensitate. Nu uniformiza omenirea.

        Prin tot acest haos impus de civilizaţie şi de inovaţii, singurul lucru de care ai nevoie e ca sufletul tău să fie acasă,  să nu-l risipeşti printre impresii false despre lume şi viaţă, să nu-l laşi închis în vid doar din cauza temerilor. Nu-şi fie teamă să deschizi cămăruţele sufletului tău, fă ordine, şterge praful amintirilor, sortează sticluţele cu sentimente şi lasă soarele să pătrundă în odăile întunecate şi închise ale fiinţei tale. Crede că poate fi şi bine!

Linişte

     

     
      Timp...încotro mergi? Unde mă lași? Încotro mă îndrepți? Aștept cu ardoare apusul..momentul în care liniștea se lasă peste sufletul meu, momentul în care încerc să mă regăsesc, momentul când îmi fac radiografiez viața. Acolo, în liniștea serii, printre miile de speranțe răsărite pe cer, acolo, încerc să înțeleg complexitatea ființei mele...

       După arșița unei alte zile, aștept răcoarea înserării, aștept un vânt al schimbărilor. Uneori îmi doresc atât de mult să plec, să cutreier alte tărâmuri. Îmi doresc doar să plec în căutarea liniștii. Un moment de liniște, atât îmi doresc. Fără murmurul amintirilor, fără presiunea prezentului, fără vocile regretelor, fără întrebări, fără răspunsuri.

      E uimitor cum înconjurat de o mare de oameni, sufletul îți poate rămâne solitar...cum deși telefoanele sună mereu, singurătatea te cuprinde de peste tot. Gânduri, sentimente, regrete, dorințe, vise....toate adunate și toate risipite prin mintea mea...
       Am realizat că e în zadar să ne punem atâtea întrebări, e în zadar să căutam răspunsuri... pentru că de multe ori doar timpul poate rezolva ceva...doar timpul poate aduce linişte acolo unde furtunile s-au instalat vijelios. Pe cât de mult încerc să controlez mai mult situaţia cu atât haosul pare că se instalează mai repede. 
       Ascult liniştea serii, îmi caut echilibrul, îmi caut mijlocul între fericire şi tristeţe, între zâmbete şi lacrimi, îmi fac o radiografie a sufletului şi mă cufund în visare... Linişte... 

Magie în vremea lui cuptor

     

         Cine a zis că nu există magie? Magia e acolo şi ea apare atunci când te aştepţi mai puţin. Printre zilele toride ale lui cuptor, mi-am demonstrat că atunci când îţi dai frâu liber viselor, tot universul conspiră la împlinirea lor. Cine ar fi zis că lucrurile vor lua o întorsătură atât de ciudată? Cine ar fi zis că acest imprevizibil poate fi atât de bulversant?
          Vara pentru mine e echivalentul viselor...pentru că soarele e mai prezent ca niciodată, e mai pregătit pentru a încălzi fanteziile mele...  Nopţi nedormite, gânduri ce hoinăresc prin mintea mea, regrete, speranţe noi... Toate le păstrează un simplu anotimp. Iubesc vara pentru motivul că mariile poveşti se nasc sub magia lui cuptor. Această magie mi-a dat şansa să trăiesc din nou, să cred din nou în mine.
          Aş vrea să păstrez veşnic amintirea vie a verii, amintirea vie a sentimentelor pentru ca atunci când soarele îşi pierde din strălucirea lumească, el să înece sufletul meu în lumină. Deşi la începutul verii tu toţii ne facem o listă cu vise pentru vară, apariţia imprevizibilului poate răvăşi totul. Când te aştepţi mai puţin , inevitabilul apare.
          Deşi vara e fierbinte, nu te lăsa condus de impulsuri, gândeşte-te la tine, la visele tale. Ia-o încet, pe drumul ce lung, chiar dacă e mai anevoios şi mai periculor. Nu te avânta în necunoscut. Crede în visele tale. Tu eşti propriul tău conducător, iar tu vei fi mereu sus, dacă vei fi atent pe unde calci în drumul tău prin viaţă.
          Soare, vise, plimbări, zâmbete, mii de poveşti împărtăşite, conversaţii interminabile, nopţi nedormite...magie în vremea lui cuptor!

De la capăt...

       Nimeni nu-ţi va putea lua niciodată sentimentele, nimeni nu va putea bara niciodată valul dulce de fericire. Pentru tot ceea ce simţi doar TU eşti răspunzător. Uneori te gândeşti că eşti slăbit, că nu vei putea face faţă acestor provocări, că viaţa te ia prin surprindere, că destinul îţi joacă feste, dar de ce să fugi? De ce să alergi mereu contra valurilor, contra provocărilor? 

       Nu te mai ascunde... Ţine cu dinţii de sentimentele tale...luptă pentru a ieşi din această prăpastie a provocărilor! Cu toţii păstrăm înmagazinată printre porii fiinţei noastre un mic strop de nebunie, deşi e greu de recunoscut!

       Ia-ţi visele de mână, crede în tine şi luptă! Nu lăsa fericirea să treacă nepăsătoare, urcă în trenul ei, savurează fiecare clipă. Magia există, ea stă chiar în tine!

Rătăcitor

   

       De ce trecutul ne joacă feste? De ce atunci când reuşim să-l facem nesimţit în inimile noastre, atunci ceva se schimbă. Reapare, te caută, îţi bate la uşa sufletului şi îţi reaminteşte că încă e viu, că încă îl iubeşti, că încă nu l-ai uitat. Şi deşi te ascunzi după deget, trecutul e tot acolo, tot lângă sufletul tău lău, şoptindu-ţi că încă eşti conectată la el.

       Cel mai des mă întreb, ce procent din trecutul meu se regăseşte şi în prezent? Până azi eram atât de decisă să las trecutul acolo unde e, în uitare, însă sunt mult mai conectată la el decât credeam. Am devenit un rătăcitor, conectat la trecut, pierdut în viitor şi un fugar de prezent. Să-mi fie oare teamă de prezent, de fericire? Şi totuşi, tu, trecutule, mă faci fericită. 

       Să mă încumet să risc? Totuşi, dacă nu rişti, nu câştigi? Cum să mă desprind de trecut? Cum să trăiesc în prezent? Indiferent de câte lacrimi am vărsat în trecut, de câtă suferinţă am avut parte, nu pot să uit de momentele când am fost fericită, de momentele de apogeu ale adolescenţei mele.

        Şi iată-mă....din nou rătăcitor, un pendul între trecut şi prezent.

,,Ce găsea el la mine? Nu mă consideram o frumuseţe şi nu eram bogată. Eram doar o fată simplă şi modestă. Cu toate astea, îmi spunea adesea că eram deosebită prin naturaleţe, umor, lipsa prejudecăţilor şi a francheţii-şi probabil că, prin prisma caracterului meu puternic şi a personalităţii mele care îl atrăgea, reprezentam o provocare pentru el. Poate că eram doar o ambiţie, poate îl atrăgeam, fiind ceva nou în viaţa lui."

,,Fluturi"- Irina Binder

Şi totuşi, ce voi face?

 
 

Uneori deciziile sunt mai presus de voiţa noastră, uneori ceea ce simţim e mai presus de puterea noastră de a înţelege. Deşi inima îmi spune să iau decizii chiar dacă raţiunea urlă nebuneşte să fiu raţională. Deşi trăiesc în aşa zisa ,,perioadă adolescentină" nu m-am încumetat să iau decizii nebuneşti, să risc, să iubesc.

     Mereu va trebui să îmi amintesc cine sunt înainte de a păşi prin lume...mereu va trebui să mă gândesc la consecinţe. Oare e atât de greşit să ai parte de o doză de nebunie? Nu e omenesc să faci greşeli? Însă cea mai mare temere e aceea să nu fug de ceva frumos, de ceva de basm....de o nouă poveste...

    Credeam că voi putea ţine totul sub control...însă am devenit slăbită, simt că nu mai pot face faţă la  confruntările cu prezentul. Uneori mă întreb de ce a trebuit să apari...de ce mi-ai stricat ordinea din mintea mea? Dar dacă asta e o portiţă de scăpare? 

     E bulversant....e obositor să cauţi mereu o ieşire din acest labirint al sentimentelor...te întrebi când se va termina...sau mai bine spus: când te vei putea bucura de el? Aştepţi minuni şi totuşi când vin vrei să le faci să dispară, adori să zâmbeşti, dar când o faci cauţi motive să plângi, aştepţi acel strop de magie şi totuşi când vine, vrei să revină totul la normal. 

    Cât de încăpătoare e mintea unui om? Cât de confuz? Cât de temător? Şi totuşi ce vei face, ce vei alege? 

    Imprecizie, teamă, confuzie, iubire, speranţă, voinţă, regrete, zâmbete, lacrimi...câte şi mai câte....

Dar oare mâine?

 

 

     Nu-ţi lăsa amintirile să se risipească....nu lăsa sentimentele să alerge în van...nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine...

      Poate că acest ,,azi" nu ţi-a adus prea multă satisfacţie, poate acest ,,azi" nu a adus împlinirea unui vis, dar asta nu înseamnă că ,,mâine" nu te va întâmpina cu ceva mai bun. Fără să ne dăm seama, cu toţii înainte de culcare, ne punem toată speranţa în acel ,,mâine". Seara, când ,,ora de visare" se apropie tot mai mult, încheiem cursul zilei precedente spunând ,,Mâine va fi o altă zi!", iar dimineaţa când soarele ne mângâine şi ne urează ,,Bine ai revenit la viaţă!" ne spunem ,,Mai am o şansă să schimb ceva în viaţa mea!". Ar trebui să fim bucuroşi în fiecare dimineaţă, să uităm de încărcătura de tristeţe din sufletele noastre şi ştiţi de ce? Pentru că fiecare zi e o nouă minune. Dumnezeu ţi-a mai dat şansa la încă o zi pe pământ. Tu alegi: o poţi trăi din plin, savurând fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima zi din viaţa ta sau poţi rămâne cu veşnica întrebare fără răspuns ,,De ce e aşa?".

       Presupun că acum te gândeşti cât e de grea viaţa şi de ce multe dintre visele tale rămân neîmplinite, dar tu ce faci pentru ca visele tale să-şi ia zborul? Te-ai gândit vreodată că pentru ca visele tale să prindă contur trebuie să-şi doreşti mai mult reuşita? Să crezi mai mult în tine şi în forţele tale? Şi ce e cel mai important să ai încredere în acel El, care ştie ce e mai bine pentru tine?

       Minunile se întâmplă în fiecare zi, trebuie doar să vezi prin ce unghi priveşti fiecare lucru. Teama şi credinţa nu pot convieţui, tu eşti cel care alege. Teama e pentru cei slabi. Deschide-şi sufletul, fă ordine prin cămăruţele sufletului tău, lasă trecutul acolo unde e, în trecut şi fă loc viitorului, şi în special, prezentului. Nu-ţi aglomera inima cu lucruri trecute, noi sentimente, noi întâmplări, noi poveşti aşteapă la uşa sufletului tău. Zâmbeşte, iartă şi fi pregătit pentru AZI!

       Nu uita, tu eşti puternic, tu vei reuşi să faci ca visele tale să-şi ia zborul. Şi ce e cel mai important: nu eşti singur... nu vei fi niciodată, mereu vei avea pe cineva acolo lângă tine pentru a-i împărtăşi toate miile de poveşti ale vieţii tale! Crede în tine, prietene!

     

Culorile prieteniei

     

     Deşi trăim într-o lume în care totul e alb sau negru, sunt persoane care reuşesc să pună o pată de culoare în viaţa ta. Azi am realizat că am lângă mine persoane speciale, am lângă mine prieteni.

      Alături de ei am învăţat ce înseamnă prietenie sinceră, prietenie bazată pe încredere şi respect. Nu-i mai consider doar prieteni, ei fac parte din familia mea acum, fac parte din mine. Odată cu trecerea timpului apare o legătură atât de strânsă încât ai putea sta ore în şir vorbind despre aceleaşi mărunţişuri, dar gâsind mereu încă ceva de adăugat. Crize adolescentine, răni de suflet, evenimente memorabile, tristeţi de moment, concerte, promisiuni, certuri, vise, fantezii de copii, idei năstruşnice, ore nedormite, romane ale vieţii, mistere, toate stau înghesuite printre paginile propriei noastre poveşti, toate stau adunate în cămăruţa prieteniei noastre. Printre toate zâmbetele, lacrimile, micile certuri sau divergenţe, se înfiripă o poveste, ce spun eu, va dura o viaţă întreagă. 

       Nu mi-aş mai putea concepe viaţa fără ei, fără familia mea de prieteni. Până să-i cunosc, pot spune că nu am crezut că o prietenie poate dărâma barierele distanţei, a diferenţelor, a conflictelor. Dar da, ei mi-ai arătat că o prietenie are la temelie răbdare, dragoste şi, ce e cel mai important, încredere. 

       Suflete sensibile, calde, sincere, asta am găsit în ei. Acum aş putea spune oricui că un prieten îţi schimbă cursul vieţii, te însoţeşte în drumul tău prin viaţă şi ce e cel mai important, îţi spune dacă ai luat-o pe un drum greşit. Prieten nu îţi e cel care îţi dă tot timpul dreptate, ci acela care indiferent de risc, îţi dăruieşte o busolă, pentru a urma mereu drumul corect. 

        Toţi avem prieteni, dar puţini sunt norocoşii care îşi găsesc acei prieteni de suflet, acei prieteni ce reuşesc să aducă soarele în viaţa ta. Azi mă simt norocoasă, mulţumesc pentru prietenii mei şi mă rog să aibă parte de lumină în drumul lor prin viaţa, pentru că sunt ai mei, alături de mine şi eu alături de ei. Zâmbiţi şi aveţi încredere în visele voastre, sunteţi cei mai buni! 

         Prietenie? Mai mult de atat: FAMILIE! 

For  C. B. S. D. C.! 

Circuit al aşteptărilor

 

                      Mereu am aşteptat asta...mereu am aşteptat să mă pot detaşa de rănile trecutului, de acele persoane care au lăsat urme în drumul lor prin viaţa mea. Deşi aşteptarea a fost lungă, pot să spun că sufletul meu a prins contur, că soarele a răsărit şi pe strada mea.

    E uimitor cum cineva sau ceva ce a răsărit în viaţa ta, îţi poate reda speranţa şi încrederea în tine, de mult pierdută sau pe care alţii au luat-o drept suvenir atunci când au decis într-un mod subit să iasă din sufletul tău. Pot să spun că mi-a fost dor, pot să spun că am uitat cum e să zâmbeşti până şi cu inima, dar destinul şi-a spus cuvântul pentru încă o dată. Noi, oamenii, avem tendinţa să credem că ştim absolut totul despre propria fiinţă, că suntem pregătiţi pentru orice, viaţa e plină de imprevizibil şi când ne aşteptăm mai puţin, inevitabilul tot apare.

    Credeam că sunt pregătită, credeam că pot să fac faţă oricărei situaţii, însă nu am fost pregătită să fac faţă unui nou început. Cine ar fi zis? Mi-e teamă să o iau de la capăt? Hmm, să mă încumet să risc? Întrebările roiesc haotic în minte mea. Oscilez iar între raţiune şi simţire, mă trezesc într-o luptă între bine şi rău. Dar oare cât de greşit e să simţi? Cât de greşit e să rişti?

     Se spune că timpul le rezolvă pe toate, că trebuie să-i dăm timpului timp. Uneori simt că timpul nu mai are răbdare cu mine, că trece atât de repede şi atât de neiertător, dar poate sunt eu prea grăbită, poate eu am aşteptări prea mari de la acest ,,timp". Însă ştiu un lucru: aş vrea să opresc timpul în loc, aş vrea să nu mai las acele ceasornicului să-şi împlinească orele. Să rămân aici, cu visele mele, unde zâmbetele mă însoţesc. Nu mai vreau dezamăgiri, nu mai vreau tristeţe. 

     Am început să-mi iau iar dozele de fluturi. E atât de bine să fi viu, să fi împăcat cu tine însuţi, să nu mai aştepti la rând pentru fericire. Sunt momente când trebuie să laşi problemele să-şi urmeze cursul normal, gândurile să se aşeze de la sine, iar când te vei aştepta mai puţin va veni şi rândul fericirii tale. Nu e greu, chiar dacă azi sunt nori acolo pe cerul tău, mâine soarele îşi va scoate şi nasul de după nori.

     Treptat, am învăţat să aştept, să fiu răbdătoare cu mine şi cu cei din jur, să nu mă pripesc în luarea deciziilor. Şi ce e cel mai important, am învăţat că Dumnezeu are un plan pentru mine şi El, mă va ajuta să lupt, indiferent de circumstanţe!

     Azi mă simt vie, chiar dacă am fost prinsă într-un circuit al aşteptărilor, într-un circuit normal al vieţii. 

Un cuib al protecţiei

   

       O lume plină de haos, un tumult de gânduri, sentimente ce aleargă haotic. Decizii impulsive, zâmbete furate, interdicţii!
       Pe o pânză albă imaculată, am început să-mi schiţez viaţa. Dar oare e necesar de tot ajutorul? De ce nu aş putea să-mi ţes singură firul roşu al existenţei mele? Când eram mică şi am început să umblu, primii paşi au fost făcuţi cu ajutorul altor mâini, când am început să scriu, primele litere au fost scrise cu ajutorul altei mâini, când am început să navighez pe marea învolburată a adolescenţei, m-am sprijinit pe alte braţe. Când va veni timpul ca mâinele mele să mă ţină singure în echilibru? Când va veni timpul să-mi scriu singură propria poveste?
        Chiar dacă am mai crescut, sunt tot un copil, iar sufletul meu vrea mereu să rămână veşnic aşa, însă totodată doresc independeţa, vreau să găsesc singură calea de ieşire din acest labirint al vieţii, fără ajutor, fără indicii, eu şi cu mine!
        Dar ştiu că sfaturile primite vor fi doar din prea multă iubire, doar din prea multă afecţiune din partea celor ce m-au văzut crescând, a părinţilor. Deşi de multe ori cuvintele lor vin asupra noastră ca un vânt rece, ştiu că aceşe cuvinte vor aduce soarele în viaţa mea. Niciodată nu am neglijat ceea ce ei îmi spuneau, pentru că mereu îmi repetau ,,Vei vedea când vei fi părinte!". Punându-mă în locul lor, la rândul meu, aş vrea ca viaţa să fie mai puţin dură cu viitori mei copii.
        Poate timpul va trece, poate viaţa mă va lua prin surprindere, voi râde, voi plânge, dar ştiu că mereu voi găsi un cuib de protecţie, de iubire părintească, ACASĂ! Acolo voi găsi mereu calea de urmat, voi găsi întelegere. Şi poate am crescut, dar tot un copil ce are nevoie de protecţie voi  râmane!
     

Raţiune sau simţire?

     

Luptă acerbă între raţiune şi simţire, între minte şi suflet... Pentru încă o dată eşti din nou o prizonieră a interdicţilor. De ce nu poate fi aşa uşor să iei decizii? Pe când reuşeşti să faci ca sufletul tău să se simtă viu, atunci, norii negri se abat asupra cerului tău. Te simţi rătăcit, pluteşti pe marea de lacrimi adunate în ochii tăi, apune zâmbetul de pe faţa ta, chiar dacă cu greu îl ascunzi, vrând să rămână acolo, mereu. Te înarmezi pentru clipe cenuşii, şti că va urma iar o perioada de adaptare.

        E uimitor cum se pot schimba toate în câteva ore. De ce ţi-a fost dat să simţi căldură în cateva zile ca mai apoi frigul să se aştearnă din nou în sufletul tău? Rănile sufletului tău au nevoie de grijă, de afecţiune, de iubire. Şi ştiu că te întrebi când vei primi diagnosticul, dar eşti un suflet rănit de viaţă şi de încercările ei, de oameni şi deziluzii. Ştiu că e greu...şi doare...te doare...dar mai ştiu că eşti puternică şi în final povestea ta va prinde viaţă.

        Încrederea stă cuibărită acolo în tine, aşteaptă să îi dai aripi pentru a putea zbura. Nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. Oricât de greu ar fi, vei învinge, iar visele tale vor deveni realitate. Eşti protagonista propriei poveşti, colorează-ţi viaţa după propriile fantezii.

       Chiar dacă uneori lucrurile nu ies aşa cum ţi-ai dorit, nu înseamnă că trebuie să laşi garda jos. Azi fii mai bun ca ieri şi mâine, mai bun ca azi, dar nu abandona. Acolo undeva, cineva mereu te va aprecia pentru ceea ce eşti, pentru căldura din ochii tăi, pentru sentimentele curate din inima ta, pentru voinţa şi ambiţia ta, pentru sinceritatea ta, pentru ceea ce eşti tu! Tu nu te identifici cu ceilalţi oameni, eşti diferită. Tu ai ceva ce va fi mereu al tău, unicitatea din persoana ta constă în credinţă, încrederea în propriile puteri. Şi nu uita, să ai mereu certitudinea că poţi fi cea mai bună, chiar dacă azi plângi.

        De ce plângem? Poate pentru că avem nevoie să ne eliberăm de sentimente spuse şi nespuse, de griji, de frustrări... Dar noi oamenii, avem un număr măsurat de lacrimi, de ce să le irosim pentru momentele cruciale din viaţa noastră? Lacrimile trebuie păstrate pentru momentele memorabile, pentru acele momente când zâmbetul răsare pe chipul tău. Pentru asta ar trebui să fie lacrimile, să prevestească fericirea!

        Azi îţi spun să te ridici, nu-ţi fie teamă de acel mâine. Chiar dacă sufletul tău e mereu într-o oscilaţie între zâmbete şi lacrimi, trăieşte intens fiecare clipă, nu-ţi fie teamă să visezi.

        Ridică-te, ia-ţi visele şi călătoreşte, azi eşti învingător!

O doză de ,,nou"

 

 Credeam că nu voi mai putea simţi, că nu voi mai putea spera la un alt ,,nou". Totuşi, viaţa e plină de surprize, viaţa e plină de necunoscut. Credeam că îmi este teamă de acest ,,nou", însă am uitat cât e de frumos să fi surprins. Pe când eşti gata să dai verdictul în joaca de-a v-aţi ascunselea cu destinul, atunci viaţa îţi joacă iar feste. Până ieri credeam că ştiu ce vreau şi ce simt, dar azi nu mai sunt atât de sigură.

      Am decis să-mi las gândurile să o ia la goană haotic prin această lume, fără însă a poposi în mintea mea. Am vrut să ma eliberez din strânsoarea gândurilor. Aşa a şi fost. Mi-am făcut curăţenie în cămăruţa sufletului meu. Fac ordine printre sticluţele cu gânduri, printre borcănaşele cu sentimente şi şterg puţin praful amintirilor. 

      Ce trebuie să faci pentru a porni din nou la drum? Reţeta e foarte simplă: o doză de curaj şi încredere, pastila de răbdare şi ambiţie, rucsacul plin cu voinţă şi bineînţeles nelipsita IUBIRE. Aceasta este un element important în drumul tău. Fără iubire n-ai avea acei fluturaşi care te ajută atât de uşor să zbori, fără iubire n-ai avea acel zâmbet minunat pe faţă, fără iubire nu ai descoperi frumosul în tot ce te înconjoară.

      Azi dau o şansă noului, azi dau o şansă împlinirii!

La început de drum...

       

Orice ,,azi" poate fi o şansă spre reuşită, orice ,,azi" îţi poate deschide noi oportunităţi şi orice ,,azi" poate fi un început de drum. Pentru mine acest ,,azi" a însemnat o dorinţă puternică de eliberare, o eliberare din cătuşele sentimentelor, a suferinţelor, a regretelor. Viaţa mea, sau mai bine zis, ceea ce mi-a fost dat să trăiesc până acum, este asemeni unui lanţ muntos, urcuşuri şi coborâşuri, victorii, dar şi pierderi. Viaţa mea nu a fost uşoară, dar nici grea. Cu toate acestea, am învăţat să simt, să gândesc cu inima, să nu-mi fie teamă de responsabilităţi, să am încredere în forţele mele şi să continui să călătoresc prin această viaţă.

        În ce constă puterea de a visa? Când stai suspendat pe un deal deasupra unui oraş adormit? Cum poti să îţi imaginezi că eşti stăpân peste întreg universul? Ei bine, în asta e înmagazinată viaţa, în puterea pe care o ai de a-ţi creea singur destinul, propriul univers. Inchizi ochii şi te imaginezi curat, singur, dar totodată fericit. Te imaginezi gata să înfrunţi fiecare greutate, fiecare obstacol, fiecare durere. Dar ce vei face când vei realiza că nu e aşa uşor? În asta constă dorinţa de reuşită. De ce să dai înapoi? Nu regreta nimic din tot ce ai făcut. Şi şti de ce? Pentru că numai o viaţă ai, pentru ca e posibil ca ,,mâine" să nu existe, viaţa depinde de acele grăbite ale unui ceasornic ce aşteaptă să-şi împlinească orele, zilele, anii şi în final viaţa...

        Trenul grăbit al timpului nu aşteaptă după niciun călător, el are programul lui, timpul vine şi pleacă, de aceea să avem grijă cum ne irosim timpul. Şi tocmai pentru că viaţa noastră se scurge cu fiecare clipă, nu merită să risipim timp preţios regretând după un trecut ce nu mai poate fi schimbat şi nici tânjind după un viitor cât mai bun, ci avem doar ACUM pentru a ne bucura, pentru a savura fiecare clipă, fiecare vorbă, fiecare lacrimă, fiecare gând.

       Trăieşte acel ACUM din plin!

Autocunoaştere

         

   În această lume, tot mai greu de înţeles, tot mai apăsătoare, tot mai greu de descifrat, în această lume care mă înghite cu fiecare secundă, simt că trebuie să îmi activez un scut de apărare, asemeni santinelelor, să mă refugiez într-o lume total paralelă pentru a mă autoîncuraja. În această ,,realitate” mă simt ca într-un labirint, tot mai încurcată, tot mai confuză. Acum mai mult ca niciodată am nevoie de doză puternică de morfină, ca să nu mai simt durerea sufletului când este folosit pe post de ţintă. Totuşi, deşi de multe ori nu găseam nici un leac pentru aceste crize, am decoperit treptat un remediu naturist: ficţiunea.

            Mulţi ar spune că-s nebună, dar această perioadă a existenţei mele mă doboară. Poate acest număr, acest număr ce marchează un debut în propria adolescenţă este cauza dezastrelor naturale din sufletul meu. Am început să caut un dicţionar adolescentin, să înţeleg aceste schimbări ce au loc în viaţa mea, să înţeleg de ce oscilez mereu între atâtea şi atâtea stări, de ce mi se schimbă brusc termomentrul emoţiilor din sufletul meu, de ce inima mea o ia razna deseori, de ce mă poartă acei renumiţi ,, butterflies in the stomach”?

            Săpând mai adânc după răspunsuri am început să caut în cărţi ceea ce nu găseam în viaţa reală. Prima staţionare a fost undeva printre paginile unei cărţi de Nicholas Sparks, căutând cu ardoare iubirea. Mereu mi-am spus că am nevoie de o iubire sinceră pentru a putea descifra toate misterele vieţii, pentru a putea lua amploare curajul de a da piept cu viaţa. Îmi amintesc până şi titlul, ,,A walk to remember”, firul narativ, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, toate au rămas întipărite în inima mea. Această lectură mi-a permis să înţeleg că un adolescent iubeşte cu intensitate, că fără dragoste adolescenţa nu ar exista, totul porneste de la iubire şi totul se realizează prin iubire.     

            Am început din ce în ce mai mult să-mi creez o viaţă printre cuvinte, o viaţă adunată între paginile unei cărţi. După vânătoarea mea de sentimente, preferam să transfigurez realitatea, să lupt pentru ca viaţa mea să nu mai fie o carte a sufletului scrisă cu iluzii, am început să simt, să gândesc cu inima.

            Nu doar că eram o iubitoare înrăită de cărţi, dar am început să aştern sentimentele pe hârtie, să dau glas tuturor gândurilor ce credeam că vor rămâne mereu mute, undeva între prezent şi trecut. Inima mea a devenit mult mai uşoară, mai încăpătoare. Am început să acumulez în acea prăpastie interioară atatea iluzii, atâtea sentimente, atâtea gânduri, am început să importalizez fiecare moment prin cuvinte, aşa cum alţii fac asta prin culori sau sunete, pentru minte cuvintele sunt colacul de salvare în această mare învolburată plină de adolescenţi.

            Sunt liniştită pentru că am descoperit cel mai important lucru, sentimentul de iubire pare să sustragă încercările de definire, luptând să scoată la iveală din noi, din fiecare, acel unic, acel ceva ce ne face siguri pe sine, ce ne face să ne simţim speciali. Atunci când iubeşti sufletul e în stare să zboare, să lupte, atunci e în stare de orice, pentru că dragostea îţi dă viaţă.