De ce trecutul ne joacă feste? De ce atunci când reuşim să-l facem nesimţit în inimile noastre, atunci ceva se schimbă. Reapare, te caută, îţi bate la uşa sufletului şi îţi reaminteşte că încă e viu, că încă îl iubeşti, că încă nu l-ai uitat. Şi deşi te ascunzi după deget, trecutul e tot acolo, tot lângă sufletul tău lău, şoptindu-ţi că încă eşti conectată la el.
Cel mai des mă întreb, ce procent din trecutul meu se regăseşte şi în prezent? Până azi eram atât de decisă să las trecutul acolo unde e, în uitare, însă sunt mult mai conectată la el decât credeam. Am devenit un rătăcitor, conectat la trecut, pierdut în viitor şi un fugar de prezent. Să-mi fie oare teamă de prezent, de fericire? Şi totuşi, tu, trecutule, mă faci fericită.
Să mă încumet să risc? Totuşi, dacă nu rişti, nu câştigi? Cum să mă desprind de trecut? Cum să trăiesc în prezent? Indiferent de câte lacrimi am vărsat în trecut, de câtă suferinţă am avut parte, nu pot să uit de momentele când am fost fericită, de momentele de apogeu ale adolescenţei mele.
Şi iată-mă....din nou rătăcitor, un pendul între trecut şi prezent.
Same here ! :)
RăspundețiȘtergere