Circuit al aşteptărilor

 

                      Mereu am aşteptat asta...mereu am aşteptat să mă pot detaşa de rănile trecutului, de acele persoane care au lăsat urme în drumul lor prin viaţa mea. Deşi aşteptarea a fost lungă, pot să spun că sufletul meu a prins contur, că soarele a răsărit şi pe strada mea.

    E uimitor cum cineva sau ceva ce a răsărit în viaţa ta, îţi poate reda speranţa şi încrederea în tine, de mult pierdută sau pe care alţii au luat-o drept suvenir atunci când au decis într-un mod subit să iasă din sufletul tău. Pot să spun că mi-a fost dor, pot să spun că am uitat cum e să zâmbeşti până şi cu inima, dar destinul şi-a spus cuvântul pentru încă o dată. Noi, oamenii, avem tendinţa să credem că ştim absolut totul despre propria fiinţă, că suntem pregătiţi pentru orice, viaţa e plină de imprevizibil şi când ne aşteptăm mai puţin, inevitabilul tot apare.

    Credeam că sunt pregătită, credeam că pot să fac faţă oricărei situaţii, însă nu am fost pregătită să fac faţă unui nou început. Cine ar fi zis? Mi-e teamă să o iau de la capăt? Hmm, să mă încumet să risc? Întrebările roiesc haotic în minte mea. Oscilez iar între raţiune şi simţire, mă trezesc într-o luptă între bine şi rău. Dar oare cât de greşit e să simţi? Cât de greşit e să rişti?

     Se spune că timpul le rezolvă pe toate, că trebuie să-i dăm timpului timp. Uneori simt că timpul nu mai are răbdare cu mine, că trece atât de repede şi atât de neiertător, dar poate sunt eu prea grăbită, poate eu am aşteptări prea mari de la acest ,,timp". Însă ştiu un lucru: aş vrea să opresc timpul în loc, aş vrea să nu mai las acele ceasornicului să-şi împlinească orele. Să rămân aici, cu visele mele, unde zâmbetele mă însoţesc. Nu mai vreau dezamăgiri, nu mai vreau tristeţe. 

     Am început să-mi iau iar dozele de fluturi. E atât de bine să fi viu, să fi împăcat cu tine însuţi, să nu mai aştepti la rând pentru fericire. Sunt momente când trebuie să laşi problemele să-şi urmeze cursul normal, gândurile să se aşeze de la sine, iar când te vei aştepta mai puţin va veni şi rândul fericirii tale. Nu e greu, chiar dacă azi sunt nori acolo pe cerul tău, mâine soarele îşi va scoate şi nasul de după nori.

     Treptat, am învăţat să aştept, să fiu răbdătoare cu mine şi cu cei din jur, să nu mă pripesc în luarea deciziilor. Şi ce e cel mai important, am învăţat că Dumnezeu are un plan pentru mine şi El, mă va ajuta să lupt, indiferent de circumstanţe!

     Azi mă simt vie, chiar dacă am fost prinsă într-un circuit al aşteptărilor, într-un circuit normal al vieţii. 

Un cuib al protecţiei

   

       O lume plină de haos, un tumult de gânduri, sentimente ce aleargă haotic. Decizii impulsive, zâmbete furate, interdicţii!
       Pe o pânză albă imaculată, am început să-mi schiţez viaţa. Dar oare e necesar de tot ajutorul? De ce nu aş putea să-mi ţes singură firul roşu al existenţei mele? Când eram mică şi am început să umblu, primii paşi au fost făcuţi cu ajutorul altor mâini, când am început să scriu, primele litere au fost scrise cu ajutorul altei mâini, când am început să navighez pe marea învolburată a adolescenţei, m-am sprijinit pe alte braţe. Când va veni timpul ca mâinele mele să mă ţină singure în echilibru? Când va veni timpul să-mi scriu singură propria poveste?
        Chiar dacă am mai crescut, sunt tot un copil, iar sufletul meu vrea mereu să rămână veşnic aşa, însă totodată doresc independeţa, vreau să găsesc singură calea de ieşire din acest labirint al vieţii, fără ajutor, fără indicii, eu şi cu mine!
        Dar ştiu că sfaturile primite vor fi doar din prea multă iubire, doar din prea multă afecţiune din partea celor ce m-au văzut crescând, a părinţilor. Deşi de multe ori cuvintele lor vin asupra noastră ca un vânt rece, ştiu că aceşe cuvinte vor aduce soarele în viaţa mea. Niciodată nu am neglijat ceea ce ei îmi spuneau, pentru că mereu îmi repetau ,,Vei vedea când vei fi părinte!". Punându-mă în locul lor, la rândul meu, aş vrea ca viaţa să fie mai puţin dură cu viitori mei copii.
        Poate timpul va trece, poate viaţa mă va lua prin surprindere, voi râde, voi plânge, dar ştiu că mereu voi găsi un cuib de protecţie, de iubire părintească, ACASĂ! Acolo voi găsi mereu calea de urmat, voi găsi întelegere. Şi poate am crescut, dar tot un copil ce are nevoie de protecţie voi  râmane!
     

Raţiune sau simţire?

     

Luptă acerbă între raţiune şi simţire, între minte şi suflet... Pentru încă o dată eşti din nou o prizonieră a interdicţilor. De ce nu poate fi aşa uşor să iei decizii? Pe când reuşeşti să faci ca sufletul tău să se simtă viu, atunci, norii negri se abat asupra cerului tău. Te simţi rătăcit, pluteşti pe marea de lacrimi adunate în ochii tăi, apune zâmbetul de pe faţa ta, chiar dacă cu greu îl ascunzi, vrând să rămână acolo, mereu. Te înarmezi pentru clipe cenuşii, şti că va urma iar o perioada de adaptare.

        E uimitor cum se pot schimba toate în câteva ore. De ce ţi-a fost dat să simţi căldură în cateva zile ca mai apoi frigul să se aştearnă din nou în sufletul tău? Rănile sufletului tău au nevoie de grijă, de afecţiune, de iubire. Şi ştiu că te întrebi când vei primi diagnosticul, dar eşti un suflet rănit de viaţă şi de încercările ei, de oameni şi deziluzii. Ştiu că e greu...şi doare...te doare...dar mai ştiu că eşti puternică şi în final povestea ta va prinde viaţă.

        Încrederea stă cuibărită acolo în tine, aşteaptă să îi dai aripi pentru a putea zbura. Nu lăsa viaţa să treacă pe lângă tine. Oricât de greu ar fi, vei învinge, iar visele tale vor deveni realitate. Eşti protagonista propriei poveşti, colorează-ţi viaţa după propriile fantezii.

       Chiar dacă uneori lucrurile nu ies aşa cum ţi-ai dorit, nu înseamnă că trebuie să laşi garda jos. Azi fii mai bun ca ieri şi mâine, mai bun ca azi, dar nu abandona. Acolo undeva, cineva mereu te va aprecia pentru ceea ce eşti, pentru căldura din ochii tăi, pentru sentimentele curate din inima ta, pentru voinţa şi ambiţia ta, pentru sinceritatea ta, pentru ceea ce eşti tu! Tu nu te identifici cu ceilalţi oameni, eşti diferită. Tu ai ceva ce va fi mereu al tău, unicitatea din persoana ta constă în credinţă, încrederea în propriile puteri. Şi nu uita, să ai mereu certitudinea că poţi fi cea mai bună, chiar dacă azi plângi.

        De ce plângem? Poate pentru că avem nevoie să ne eliberăm de sentimente spuse şi nespuse, de griji, de frustrări... Dar noi oamenii, avem un număr măsurat de lacrimi, de ce să le irosim pentru momentele cruciale din viaţa noastră? Lacrimile trebuie păstrate pentru momentele memorabile, pentru acele momente când zâmbetul răsare pe chipul tău. Pentru asta ar trebui să fie lacrimile, să prevestească fericirea!

        Azi îţi spun să te ridici, nu-ţi fie teamă de acel mâine. Chiar dacă sufletul tău e mereu într-o oscilaţie între zâmbete şi lacrimi, trăieşte intens fiecare clipă, nu-ţi fie teamă să visezi.

        Ridică-te, ia-ţi visele şi călătoreşte, azi eşti învingător!

O doză de ,,nou"

 

 Credeam că nu voi mai putea simţi, că nu voi mai putea spera la un alt ,,nou". Totuşi, viaţa e plină de surprize, viaţa e plină de necunoscut. Credeam că îmi este teamă de acest ,,nou", însă am uitat cât e de frumos să fi surprins. Pe când eşti gata să dai verdictul în joaca de-a v-aţi ascunselea cu destinul, atunci viaţa îţi joacă iar feste. Până ieri credeam că ştiu ce vreau şi ce simt, dar azi nu mai sunt atât de sigură.

      Am decis să-mi las gândurile să o ia la goană haotic prin această lume, fără însă a poposi în mintea mea. Am vrut să ma eliberez din strânsoarea gândurilor. Aşa a şi fost. Mi-am făcut curăţenie în cămăruţa sufletului meu. Fac ordine printre sticluţele cu gânduri, printre borcănaşele cu sentimente şi şterg puţin praful amintirilor. 

      Ce trebuie să faci pentru a porni din nou la drum? Reţeta e foarte simplă: o doză de curaj şi încredere, pastila de răbdare şi ambiţie, rucsacul plin cu voinţă şi bineînţeles nelipsita IUBIRE. Aceasta este un element important în drumul tău. Fără iubire n-ai avea acei fluturaşi care te ajută atât de uşor să zbori, fără iubire n-ai avea acel zâmbet minunat pe faţă, fără iubire nu ai descoperi frumosul în tot ce te înconjoară.

      Azi dau o şansă noului, azi dau o şansă împlinirii!

La început de drum...

       

Orice ,,azi" poate fi o şansă spre reuşită, orice ,,azi" îţi poate deschide noi oportunităţi şi orice ,,azi" poate fi un început de drum. Pentru mine acest ,,azi" a însemnat o dorinţă puternică de eliberare, o eliberare din cătuşele sentimentelor, a suferinţelor, a regretelor. Viaţa mea, sau mai bine zis, ceea ce mi-a fost dat să trăiesc până acum, este asemeni unui lanţ muntos, urcuşuri şi coborâşuri, victorii, dar şi pierderi. Viaţa mea nu a fost uşoară, dar nici grea. Cu toate acestea, am învăţat să simt, să gândesc cu inima, să nu-mi fie teamă de responsabilităţi, să am încredere în forţele mele şi să continui să călătoresc prin această viaţă.

        În ce constă puterea de a visa? Când stai suspendat pe un deal deasupra unui oraş adormit? Cum poti să îţi imaginezi că eşti stăpân peste întreg universul? Ei bine, în asta e înmagazinată viaţa, în puterea pe care o ai de a-ţi creea singur destinul, propriul univers. Inchizi ochii şi te imaginezi curat, singur, dar totodată fericit. Te imaginezi gata să înfrunţi fiecare greutate, fiecare obstacol, fiecare durere. Dar ce vei face când vei realiza că nu e aşa uşor? În asta constă dorinţa de reuşită. De ce să dai înapoi? Nu regreta nimic din tot ce ai făcut. Şi şti de ce? Pentru că numai o viaţă ai, pentru ca e posibil ca ,,mâine" să nu existe, viaţa depinde de acele grăbite ale unui ceasornic ce aşteaptă să-şi împlinească orele, zilele, anii şi în final viaţa...

        Trenul grăbit al timpului nu aşteaptă după niciun călător, el are programul lui, timpul vine şi pleacă, de aceea să avem grijă cum ne irosim timpul. Şi tocmai pentru că viaţa noastră se scurge cu fiecare clipă, nu merită să risipim timp preţios regretând după un trecut ce nu mai poate fi schimbat şi nici tânjind după un viitor cât mai bun, ci avem doar ACUM pentru a ne bucura, pentru a savura fiecare clipă, fiecare vorbă, fiecare lacrimă, fiecare gând.

       Trăieşte acel ACUM din plin!

Autocunoaştere

         

   În această lume, tot mai greu de înţeles, tot mai apăsătoare, tot mai greu de descifrat, în această lume care mă înghite cu fiecare secundă, simt că trebuie să îmi activez un scut de apărare, asemeni santinelelor, să mă refugiez într-o lume total paralelă pentru a mă autoîncuraja. În această ,,realitate” mă simt ca într-un labirint, tot mai încurcată, tot mai confuză. Acum mai mult ca niciodată am nevoie de doză puternică de morfină, ca să nu mai simt durerea sufletului când este folosit pe post de ţintă. Totuşi, deşi de multe ori nu găseam nici un leac pentru aceste crize, am decoperit treptat un remediu naturist: ficţiunea.

            Mulţi ar spune că-s nebună, dar această perioadă a existenţei mele mă doboară. Poate acest număr, acest număr ce marchează un debut în propria adolescenţă este cauza dezastrelor naturale din sufletul meu. Am început să caut un dicţionar adolescentin, să înţeleg aceste schimbări ce au loc în viaţa mea, să înţeleg de ce oscilez mereu între atâtea şi atâtea stări, de ce mi se schimbă brusc termomentrul emoţiilor din sufletul meu, de ce inima mea o ia razna deseori, de ce mă poartă acei renumiţi ,, butterflies in the stomach”?

            Săpând mai adânc după răspunsuri am început să caut în cărţi ceea ce nu găseam în viaţa reală. Prima staţionare a fost undeva printre paginile unei cărţi de Nicholas Sparks, căutând cu ardoare iubirea. Mereu mi-am spus că am nevoie de o iubire sinceră pentru a putea descifra toate misterele vieţii, pentru a putea lua amploare curajul de a da piept cu viaţa. Îmi amintesc până şi titlul, ,,A walk to remember”, firul narativ, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă, toate au rămas întipărite în inima mea. Această lectură mi-a permis să înţeleg că un adolescent iubeşte cu intensitate, că fără dragoste adolescenţa nu ar exista, totul porneste de la iubire şi totul se realizează prin iubire.     

            Am început din ce în ce mai mult să-mi creez o viaţă printre cuvinte, o viaţă adunată între paginile unei cărţi. După vânătoarea mea de sentimente, preferam să transfigurez realitatea, să lupt pentru ca viaţa mea să nu mai fie o carte a sufletului scrisă cu iluzii, am început să simt, să gândesc cu inima.

            Nu doar că eram o iubitoare înrăită de cărţi, dar am început să aştern sentimentele pe hârtie, să dau glas tuturor gândurilor ce credeam că vor rămâne mereu mute, undeva între prezent şi trecut. Inima mea a devenit mult mai uşoară, mai încăpătoare. Am început să acumulez în acea prăpastie interioară atatea iluzii, atâtea sentimente, atâtea gânduri, am început să importalizez fiecare moment prin cuvinte, aşa cum alţii fac asta prin culori sau sunete, pentru minte cuvintele sunt colacul de salvare în această mare învolburată plină de adolescenţi.

            Sunt liniştită pentru că am descoperit cel mai important lucru, sentimentul de iubire pare să sustragă încercările de definire, luptând să scoată la iveală din noi, din fiecare, acel unic, acel ceva ce ne face siguri pe sine, ce ne face să ne simţim speciali. Atunci când iubeşti sufletul e în stare să zboare, să lupte, atunci e în stare de orice, pentru că dragostea îţi dă viaţă.