miercuri, 26 februarie 2014

Circuitul iubirii



Aştepţi mereu acel miracol care să-ţi schimbe destinul, să pună un strop de culoare în viaţa de mai înainte...Te gândeşti că viaţa ta niciodată nu va străluci, iar soarele iubirii a apus încet pe strada ta. Simţi cum scânteia speranţei se stinge uşor...în inima ta e acumulată o iubire ce strigă după libertate...totuşi o ţi încătuşată... De teamă oare?
            Aruncând o privire asupra vieţii realizăm că vieţile tuturor depind direct proporţional de acest lucru…iubirea făcându-şi loc printre porii fiinţei omeneşti. După atâta tăcere şi atâtea sentimente înăbuşite începi să cauţi lumină. Erai atât de preocupată de căutarea ta încât ai ignorat acea bicicletă ce trecea zilnic pe strada ta, acea bicicletă ce anunţa că primăvara sufletului e aproape.
Şi continui…Cauţi iubiri fantastice, acel ,,el" desprins din filmele romantice pe care la vârsta ta le urmăreşti cu atâta interes. Dar acest microb curge în venele tuturor…indiferent de timp şi spaţiu. Se întâmplă să ieşi pe străzile reci ale oraşului…priveşti mereu spre acelaşi cenuşiu asflat iar şi iar, apăsat de griji şi întrebări. Toate acestea până vezi un cuplu de bătrânei care îşi orânduiesc veacul pe o băncuţă într-un parc. Începi să zâmbeşti…gândindu-te că viaţa e surprinzătoare…că îţi deschide mici portiţe când te aştepţi mai puţin.
Şi totuşi...acolo undeva stătea camuflat acel ,,el"... care te-a ajutat să te vindeci de răni trecute, care cu un zâmbet ţi-a luminat viaţa. Ştiu, îl iubeşti pentru ceea ce este şi eşti cu totul fascinată de ceea ce face. Da, un ,,el” care ştie că o îmbrăţişare caldă valorează mai mult decât orice, acela care te-ar urma oriunde. Ciudat nu? Depinzi de iubire…de atenţia celuilalt…
            Şi viaţa rămâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Cert este că acele momente de apogeu ale fericirii sunt aduse de polenul dulce al iubirii. Te intrebi cum poate fi atat de bine? Gândeşte-te doar că omul este destinat să iubească…oriunde ar fi, indiferent de timp şi spaţiu acesta se află într-o perpetuă căutare a jumătăţii sacre. Mă gândesc doar la faptul că fiecare om are jumătatea lui, iar toată viaţa se străduieşte să-şi găsească acea jumătate. Mă întreb…oare persoana cu care ajungem la un moment dat să ne unim destinele este chiar jumătatea noastră proscrisă? Dacă nu reuşim să ne găsim adevărata dragoste şi ne risipi în plăceri platonice? Poate am rămâne incompleţi sufleteşte, pentru că doar persoana care ar putea acoperi asperităţile sufletului tău poate fi considerată jumătatea sacră.
            Şi totuşi iubeşti…cine se mai gândeşte în ziua de azi la jumătăţi ideale? Pentru că la urma urmei, iubirea, indiferent de timpul ei, îţi aduce împlinire, te eliberează de complexele care te ţin încătuşată.  Iubirea îţi oferă siguranţă, control, simţi că poţi fi oriunde, oricând. Şi ce e cel mai interesant este că ajungi să te regăseşti pe tine, aşa cum eşti…fără acel adaos de caracter impus de societate…te dezbraci de orice mască…rămâi gol în faţa iubirii…dar eşti frumos, te vezi curat, te simţi complet.
            Te simţi în afara timpului, nu mai alergi haotic pe şoselele vieţii şi nici nu te grăbeşti să termini ceva…pentru că iubirea te proiectează mereu deasupra lui, timpul nu mai pune stăpânire pe tine.
            Un alt aspect al iubirii e durerea ce se scurge odată cu ultimii picuri de iubire…pentru că la început nu ţi-a spus nimeni că va fi uşor…dar ţi s-a promis că va fi frumos să încerci. Dar la un moment dat dispare…ţi se ridică vălul de pe ochi şi începi să adulmeci, să sapi după răspunsuri…De ce? Cum? Unde? Pentru ce? Atunci raţiunea te îmbracă din nou cu complexe, începi să sădeşti îndoieli, să culegi reproşuri. Ajungi să vezi cum visele ţi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce ai fost.  Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Uneori ţi-e atât de simplu să evadezi în lumea ta, să deschid portalul şi să dispari, unde exişti  doar tu si ele, miile de TU  ce stau înmagazinate acolo. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea ta, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte...
            Dar la un moment dat revii…mai puternică…mai raţională. Îţi spui că nu vei mai iubi niciodată şi dragostea nu va mai pătrunde în tine. Dar şti că nu va fi aşa…pentru că fără iubire nu te-ai simţi completă…pentru că natura n-ar mai fi atât de vie dacă sufletul tău ar fi cuprins de ceaţă.  Ai vrea să fii un păpuşar, să creezi  figurinele perfecte, să îţi ţeşi singură viaţa şi destinul. În jurul tău e un amalgam de sentimente. 

Dar va reveni iubirea...te va răscumpăra din lagărele tristeţii şi te va readuce la viaţă. Iubirea înseamnă linişte…iubirea înseamnă durere…iubirea te anesteziază, te poartă prin toate stările posibile şi imposibile, te duce până la apogeul simţirii, dar are grijă să te aducă şi la acel nivel umil de trăire. Iubirea este simplitate, iubirea te conduce, te ghidează, te schimbă… Iubirea te readuce la viaţă de fiecare dată după ce avut grijă să ucidă orice urmă de simţire din corpul tău. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu