Şi totuşi...rămâne deschisă

   

  Cu toţii avem momente când ne e imposibil să înţelegem de ce e viaţa atât de schimbătoare...De ce ne simţim adesea ca un pendul care oscilează între atâtea şi atâtea stări? Cu toţii avem întrebări, cu toţii căutăm răspunsuri...

     Îmi compar viaţa cu o gară, locul de unde vin şi pleacă atâtea şi atâtea persoane...oameni dragi, oameni care vrând-nevrând şi-au lasat paşii prin sufletul meu. Eu nu sunt persoana care se va agăţa de oameni, eu nu-ţi cer să rămâi când tu ai da totul doar ca să pleci. Eu nu-ţi cer să păstrezi vie amintirea mea în viaţa ta, eu nu-ţi cer nimic, nu pretind nimic. Însă dacă tu alegi să rămâi fă-o din iubire, fă-o pentru că nu ai fost doar un călător prin viaţa mea...

      Ştiu, e dureros să vezi persoanele dragi plecând, dar uneori...din prea multă dragoste, preferăm să-i vedem pe ceilalţi fericiţi, chiar dacă în sufletul meu va rămâne un gol, chiar dacă universul meu va fi răsturnat. Da, accept fericirea ta...accept ca echilibrul meu emoţional să ia alte forme...pentru că decizia îţi aparţine.

       Eu nu am de gând să te scot definitiv, uşa sufletului meu va fi deschisă...şi continui să o las deschisă, deşi poate nu te vei mai întoarce niciodată. Rămân cu amintiri, rămân cu vise... Însă fiecare persoană care pleacă ia cu ea măcar un vis neîmplinit, ia cu ea câteva lacrimi, câteva planuri... Când le voi putea înlocui? Când mă voi putea ridica, când voi putea să spun ,,Sunt bine, a trecut!" ? 

       Continui să aştept...continui să cred că viaţa înseamnă mai mult decât un şir de despărţiri şi întâlniri... Cine? Cum? Când? Unde? Nu vom şti niciodată, rămânem cu certitudinea că s-a întâmplat... S-a întâmplat să râdem, s-a întâmplat să plângem, s-a întâmplat să iubim... Doar s-a întâmplat, dar ce rămâne după acestea?

       Şi totuşi...uşa rămâne deschisă...pentru tine...pentru că la un moment dat mi-ai umplut cămăruţa sufletului cu lumină....cândva m-ai făcut să visez, mi-ai dat aripi să pot zbura...

       Nu uita, rămâne deschisă...

Din nou la drum

   

      Acum, când trebuie să mă înarmez pe un nou drum mă simt mult mai temătoare, în sufletul meu acumulându-se atâtea şi atâtea promisiuni, atâtea şi atâtea gânduri şi planuri de viitor...încât nu ştiu ce să mai iau cu mine pentru o nouă călătorie.

          Mi-am propus multe pentru această nouă călătorie, însă nu ştiu cum să dau startul... Mă rog pentru ca planurile mele să poată fi duse până la capăt, iar visele mele să rămână vii! Simt că nu sunt suficient de pregătită pentru acest ,,nou", că nu voi putea face faţă. Însă, ce rost are să mă rătăcesc de la început, de ce să mă împiedic printre proprii mei paşi? Voi călca triumfătoare! Da! M-am decis.
           Poate pentru toţi noul reprezintă multe întrebări, multe planuri şi multă panică. Nimeni nu ştie ce se află după colţ, ce se află la capătul celălalt al drumului, dar dacă nu ne încumetăm să pornim la drum nu vom şti niciodată ce ne aşteaptă la final. Sau de ce nu? Pe traseu. Lucrurile frumoase nu le întâlnim doar la finalul călătoriei, ci drumul până acolo e plin de aventuri şi amintiri frumoase.
             Din nou la drum...vise, iluzii, planuri...îndrăzneşte, crede, visează! Am pornit...

Now is good!

      

        Nu credeam vreodată că am să mă îndrăgostesc de mare...că am să reuşesc să pierd printre valurile furioase toate grijile mele...e ca şi cum sufletul meu a renăscut. 

        Am avut timp să stau de vorbă cu sufletul meu. Am avut timp să îmi curăt fiecare cămăruţă Acum e bine, acum e linişte. Mi-e dor de tot ce era curat, acolo, în serile în care mă întâlneam cu Marea. Pentru mine, ea e cea care a reuşit să mă readucă acasă. Zgomot de valuri ce îşi pierde ecoul în soare, nisipul ce se încurcă printre degetele mele, mirosul de sare ce se instalează în buclele mele, vise ce se pierd în ochii mării. Îmi e dor să stau ore în şir în braţele nisipului şi mângâiată de razele dogoritoare ale soarelui. 

         Marea a reuşit să-mi aducă sufletul acasă, a reuşit să mă elibereze de grijile viitorului. În câteva zile am acumulat toată liniştea de care aveam nevoie pentru a o lua de la capăt, în câteva zile am cunoscut oameni noi, m-am lăsat cunoscută, în câteva zile am simţit că trăiesc cu adevărat.Nu pentru simplul fapt că eram departe, ci pentru simplul fapt că eram eu.

        Am întâlnit chipuri vesele, chipuri triste, chipuri visătoare, toate adunate pe malul unei mări, în căutare de ceva sau cineva. Totodată am întâlnit oameni minunaţi, oameni care vrând-nevrând au adus o pată de culoare în viaţa mea, care m-au făcut să zâmbesc sau care mi-au pus un semn de întrebare referitor la mine şi la viaţa mea.

         Odată cu evadarea soarelui din străfundul mării, vedeam şi eu cu adevărat ce înseamnă să mai ai şansa la o altă zi, să mai ai şansa să mai vezi pentru încă o zi chipul luminii. Acolo, în aşteptarea miracolului de la 6:20 stăteai cu frica în braţe...oare va veni azi? Oare voi vedea azi soarele? Iar după ce inevitabilul tot se întâmplă, răsufli liniştit şi îţi spui ,,Mulţumesc, Doamne, pentru o altă zi!".

         Acum e bine, Marea m-a readus acasă, la căldura sufletului meu, ea m-a salvat de la rătăcire....

Amalgam de sentimente.

            Şi viaţa râmâne doar un circuit de sentimente, tristeţe-fericire-tristeţe, mereu o alternanţă între cele două. Simt praful ce s-a aşezat asupra mea, văd epava ce a rămas din mine însămi. Mă simt în afara timpului, trăiesc o viaţă fugară, gonind după timp şi fugind de el. Ajung să văd cum visele mi se spulberă ca şi secundele, trec...şi lasă în urma lor doar fantoma a ceea ce am fost. E cinstit oare să ajungi să fi dezamăgit de tine însuţi? Se spune că toţi merităm o a doua şansă, dar oare un risipitor de oportunităţi  ca mine va mai merita ceva? 

               Ajungi momente când îţi vine să iei încărcătura sufletului tău şi să pleci, acolo unde nimeni şi nimic nu te va găsi, spre ţara de Nicăieri. Închid ochii şi mă imaginez puternică, dar îi deschid şi realizez că e doar o iluzie, că sunt un copil ce are nevoie de un moment de linişte, eu şi jucăriile mele –cuvintele. Uneori mi-e atât de simplu să evadez în lumea mea, să deschid portalul şi să dispar, unde sunt doar eu si ele, miile de EU  ce stau înmagazinate aici. Şi din nou linişte, se lasă cu tăcere în mintea mea, ai zice că zumzetul şi vocile au luat o pauză. Linişte... Mă simt o pasăre în colivie, mă simt privilegiată de libertate...stau şi mă gândesc ce rost au toate aceste interziceri, ce rost are această dorinţă de evadare din propria viaţă. Câteodată aş vrea să fiu păpuşar, să creez figurinele perfecte, să îmi ţes singură viaţa şi destinul. În jurul meu e un amalgam de sentimente. 

               Oscilez mereu între atatea stări...

Obstacol

Lacrimile stau să cadă iar,

mă trezesc din nou,

din nou sufocată de sentimente.

Am intrat intr-un joc al timpului.

Cât va mai dura?

Mă simt ca un pendul,

oscilând între prezent şi trecut ,

mereu în căutarea fericirii,

scormonind din când în când

şi prin viitor.

Călătoria mea prin viaţă:

un razboi sângeros cu mine însumi,

lecţii la fiecare pas,

obstacole de înfruntat.

Doamne, oare cât va mai dura?

Caută...

     

      Alergi haotic printre mii de stări, te afli între decizii, eşti la puntea impreciziilor, îţi pui mereu întrebarea ,,Oare cum e mai bine?"... Te-ai săturat de dezamăgiri, te-ai săturat de atâtea interdicţii...ai vrea să poţi să spui tot ce s-a fosilizat în sufletul tău, pe zi ce trece eşti tot mai decis: vei spune lucrurilor pe nume. Dar tu ce faci? Rămâi în acelaşi punct, aceleaşi temeri, aceleaşi sentimente... Nimic nu se va şterge şi nimic nu va trece cu timpul dacă nu vei da glas tuturor gândurilor tale mute, nimic nu va trece dacă nu înfrunţi prezentul...de asemenea, nimic nu se va schimba.
       Nu fugi de responsabilitatea de a spune lucrurilor pe nume, nu fugi de tine însuţi, nu te amăgi. Înfruntă realitatea, analizează bine situaţia. Ce-ţi doreşti? Ce te face fericit? Nu spera ca soarele să apară pe strada ta, fă ceva pentru ca razele lui să îţi lumineze viaţa mereu.
       Ştiu, preferi să rămâi într-o permanentă tăcere, să stai ascuns de soare toată ziua între aceiaşi patru pereţi, martorii tuturor suspinelor tale, martorii lacrimilor şi zâmbetelor tale. Ai vrea să porneşti într-o călătorie, abia aştepţi pretextul ideal de a ieşi în lume, de a pleca acolo unde nimeni nu te cunoaşte. Dar rămâi, aştepţi...Ce aştepţi? Nici tu nu şti...Caută să te regăseşti, caută să înţelegi, caută să te aduni, caută....
     

Acolo unde liniştea e la ea acasă...

     

   

       Între noi s-au aşternut atâtea gânduri nerostite, atâtea sentimente nespuse...şi totuşi o nouă poveste continuă să fie ţesută. Multe întrebări roiesc acum în mintea mea. Stau şi mă gândesc...raţiunea sau simţirea?

      Singurul lucru de care sunt sigură acum e faptul că m-am ataşat de sufletul tău, că ai reuşit să vindeci din rănile trecutului, ai vindecat cicatricile din sufletul meu. Încerc să desluşesc misterele din inima mea, încerc să-mi pun ordine între gânduri. Cred că am plecat în căutarea propriului suflet, în căutarea răspunsurilor, refugiindu-mă aici, unde liniştea e la ea acasă.

      Treptele calde simt greutatea grijilor mele. Aici, sub privirea nopţii, aud cum greierii cântă a linişte, aud câinii cum îşi latră poveştile, aud murmurul adierilor blânde. Te simt atât de aproape, dar câţi kilometri sunt între noi, câte ore, câte văi, câte ape, câte sentimente şi oare cât dor? 

      Lângă mine am primit cu căldură un fluture. Îmi aduce aminte de stolurile din stomacul meu. Sunt sute, mii, chiar zeci de mii. Dar dacă aceşti fluturi mor pe sfârşitul verii? Dacă toate acestea sunt provizorii? Îmi doresc atât de mult să pot să apuc fericirea cu amândouă mâinile. Mă simt ca un fugar, alerg mistuită de un dor nebun. Te rog doar să ai răbdare cu mine şi copilul ce stă ascuns în sufletul meu. Ai ajuns în viaţa mea cu un scop. 

      Simt vântul cum îmi încurcă buclele şatene, simt cum noaptea îşi face loc printre licăririle verzui ale ochilor mei. Natura mă cheamă, strigă...Dar gândul meu zboară...departe... Noaptea e din ce în ce mai densă, întrebările şi teama tot mai abundente. Şi totuşi...las liniştea să mă învăluie, las noaptea să-mi fie sfetnic, ea îmi va fi călăuză... Linişte...Magie...